Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Deconturi de Simona Vasilache

Greşeşte cine spune că literatura nu-i cu socoteli. Dimpotrivă, calculele ei, de la ecuaţiile în veci nerezolvate ale hazardului la bietele potriviri de sorţi pe o tablă cît o copertă îşi cer, nu o dată, dreptul la decont. Unul intempestiv, în răspunsuri la polemici sau în notiţe anonime în josul unei pagini, deodată cu cel temeinic, deseori în mai multe volume, care încearcă, prin introducere în formulă şi scoateri din calcul, să-l dea pe omul care ai fost. În jurnal sau în luări de poziţie înseriate. Cîte ceva din amîndouă - neputinţa de-a le scrie pe rînd e a scriitorului care se consumă în fiecare coloană de gazetă - găseşti în Tămîie şi otravă, cele două tomuri, dintr-o proiectată serie mai lungă, scoase de Al. O. Teodoreanu la Naţionala Ciornei, în 1934-1935. Zeflemitorul Păstorel are, în această publicistică legată între scoarţe, gravitatea oamenilor veseli. A celor care, glumind cu aproape orice, dibuiesc puţinele lucruri, şi pe încă şi mai puţinii semeni, de luat în serios. Aşa încît primul volum e făcut, în parte, crustă peste smîrcuri, din exerciţii baritonale de admiraţie, simpatizînd cu cei care-i pozează pentru portret, însă avînd mîngîierea grea a mîinii de pietrar care alunecă peste marmură. Aşa iese, din admiraţia asta în clini, care cade şi şlefuieşte nu piedestalul, ci liniile mişcătoare ale statuii, Caragiale, par lui-meme, trimiţîndu-i, în seara cînd i se joacă Momente-le, o telegramă regizorului. În care-i spune să nu dispere. Şi cum să nu disperi, rîzînd a zădărnicie, văzînd cu ochi dezamăgiţi scenetele pe care le decupează Teodoreanu, fratele celui care e directorul Naţionalului ieşean, din Parlament şi pe care, cu îndreptăţire, le-am putea decupa şi noi? Ceva mai mult decît actualitatea clasicilor.

De un portret cusut cu fire de tămîie, şi nu în înţelesul leşios-encomiastic ce, îndeobşte, i se atribuie sfîntului miros, are parte Arghezi, ca de la limbă ascuţită la maestru al subtilităţilor, fie ele ale ironiei, sau ale celei mai nepămîntene delicateţi. Lumea lui de paradoxuri e prinsă într-o frază de înaltă, în ciuda anecdotei, înţelegătoare conciliere: "Tudor Arghezi a dovedit încă o dată că zeii pot fi ciopliţi în café glacé sau în pastă de dinţi şi că bronzul şi marmura pură nu se refuză caricaturii, dacă în clipa zămislirii le-a străbătut fiorul tainic al creaţiunei." (p. 57)

Rîndurile "fugare, sincere şi inutile" (p. 99) se opresc şi asupra unor buni oameni uitaţi, din aceia pe care, după ce şi-au risipit prietenia în zări pe care se lasă ceaţa, găsesc puterea unei amintiri de la vreunii cu care s-au intersectat întîmplător. Axinte Frunză, un profesor de latină absorbit de lumea pe care o propovăduia unor discipoli mult prea puţin solemni, are parte de un asemenea epilog, care e, din nou, şi al vremii noastre: "Astăzi, când stihiile vestesc nebunie şi când mai nu e muritor să nu adoarmă cu rândul la o nenorocire, pentru a se deştepta în faţa alteia, dispariţia unui om de 75 de ani trece nebăgată în samă, iar durerea celor ce l-au iubit rămâne singură cu lacrimile ei." (p. 103) Totuşi, omul acela era o filosofie care nu se preţuia, aproape un spectru, grăindu-se într-o românească atât de incredibil familiară, încât părea o limbă de veche ceremonie. O ceremonie de apropiere: "Era atât de distrat încât adresându-se odată unui elev care rămăsese câteva minute taciturn în faţa textului latin, cu vorbele: - Frate Iuraşcule, n'ai cetit pe azi! Nici n-a băgat de seamă replica acestuia care i-a răspuns în râsul înnăbuşit al întregii clase: - Frate Frunză, uite ş'acuma cetesc! După care: - Ce râdeţi bre? Am spus cumva vre-o prostie?" (pp. 104-105)

Icoane şterse, diafane, coapte în fumul de tămîie, ca să prindă culoare, îşi schimbă locurile cu caricaturi spălate cu venin. Aderca, ţinut de cea mai mare nenorocire a publicisticii, e ţinta unui pelin ceva mai fermentat. Într-o vreme a traducerilor nu întotdeauna bune, ca să nu zic mai mult (unde sînt...), merită citată încondeierea lui Păstorel pe marginea unei traduceri a lui Aderca din germană: "Se putea gândi însă F. Aderca (în interesul lui) că, oricât de polyglotă toată pasărea pe limba ei piere. Sau poate l'a încurajat gândul că nu poţi pieri într-o limbă în care n'ai existat niciodată?" (p. 136) Rezon!

Giorge Pascu - Al. O. Teodoreanu pare că vrea să cureţe, cu program, iubita Viaţă Românească de uscăturile ei - e alt client al discursului înţepător. Un parvenit din ai noştri: "N'am auzit berbec să fredoneze din Aida, nici râmă să latre şi să se dea la om, dar l'am văzut pe Giorge Pascu profesor universitar." (p. 169) Om de dreapta, exagerîndu-şi atari preferinţe, Giorge Pascu îl indispune pe Păstorel în aşa măsură, încît îl provoacă la duel cînd prinde de ştire că e în spatele încercării de-a-l îndepărta pe Ibrăileanu din alma mater Jassiorum care habet Pascum. Rău de ea... Duelul literar e, însă, mai savuros şi mai mucalit-cumsecade: "Aici zace (odihneşte, sau repauzează - filologii între ei, n.m.) Giorge Pascu, filolog, mort subit de apoplexie, cetind pe Al. O. Teodoreanu, tocmai când acesta îl iertase." (p. 177).

Nu merg mai departe - problema Iorga, bunăoară, ar istovi tomuri - pe urmele acestui polemist îndrăgostit pînă la ură. Şi, se-nţelege, ripostînd pînă la duel. Unei lumi ceva mai raţionale arta lui i-ar stîrni frisoane. Nouă, prinşi în aceleaşi, etern aceleaşi, patimi, ne stîrneşte regrete.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara