Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Deliciile conservatorismului cultural de Tudorel Urian


Emigrat în Statele Unite la mijlocul anilor '80 Andrei Brezianu este cunoscut în ţară (cel puţin de generaţiile mai tinere) mai degrabă în calitate de jurnalist (între 1991 şi 2001 a fost directorul serviciului în limba română al postului de radio "Vocea Americii") decît de scriitor. Puţini îşi mai aduc aminte astăzi de cărţile sale de proză publicate la începutul deceniului nouă (cel puţin una dintre ele, Castelul romanului, a stîrnit ceva vîlvă la vremea apariţiei), aşa cum, pentru mulţi tineri formaţi după 1990, colecţia revistei "Secolul 20" (la care Andrei Brezianu a coordonat zona de literatură engleză şi americană) rămîne un capitol niciodată deschis din istoria noastră culturală. Foarte cunoscut rămîne Andrei Brezianu în calitate de traducător din literatura engleză şi americană, multe cărţi fundamentale apărute înainte de plecarea sa din ţară beneficiind, graţie talentului său, de foarte nuanţate versiuni româneşti.

Repatriat de foarte puţin timp, Andrei Brezianu revine pe piaţa editorială din ţară cu volumul de eseuri Itinerarii euro-americane. Dincolo de titlu (care, împreună cu grafica de pe copertă, sugerează mai curînd un ghid de călătorie), cartea conţine studii de literatură comparată şi lingvistică, portrete şi analize literare, note de călătorie, reflecţii de filozofie a culturii, grupate tematic pe patru secţiuni: Escale europene, Etimologii, Despre America, veche şi nouă, Modernitate şi cunoaştere.

Două trăsături fac inconfundabil scrisul lui Andrei Brezianu: erudiţia şi calofilia. Autorul circulă cu totală dezinvoltură prin culturile europene (nu doar cele de limbă engleză) şi americane, fapt ce îi permite întotdeauna găsirea unor poteci mai puţin sau deloc umblate şi realizarea de asociaţii adesea surprinzătoare, dar revelatorii, de fiecare dată, impecabil argumentate. A devenit loc comun în studiile de specialitate referirea la rădăcinile balcanice ale culturii populare româneşti. Se ştie, multe dintre baladele şi legendele noastre populare au corespondent în spaţiul balcanic. Dar Andrei Brezianu merge cu un pas mai departe. Analizează comparativ Mioriţa şi balada populară finlandeză Piispa Henrikin Surmavirsi /Balada lui Henric Vlădica. Dincolo de deosebirile fireşti cauzate de specificitatea etnică şi experienţa spirituală diferită ale popoarelor român şi finlandez, eseistul descoperă o viziune foarte apropiată, rod al existenţei unor mitologii surori. Explică autorul: "Dar ceea ce se cere subliniat este faptul că, dincolo de textura amănuntului, firul invizibil legînd între ele două poezii populare provine din incidenţa unor mitologii surori, implicînd ceea ce am putea numi o anume idee despre întemeiere: cele două nuclee - moartea ştiută, pe de o parte, şi seninătatea acceptării ei, pe de altă parte - conferă, într-adevăr, celor două balade un sens mai adînc, oportun de pus în lumină în actul comparaţiei relevante" (p. 13).

Nu mai puţin relevante sînt însemnările eseistului despre tînărul laic Vladimir Ghika şi acţiunile sale diplomatice purtate la începutul secolului XX. În timpul şederii sale la Roma (între 1898 şi 1904) unde fratele său fusese numit secretar de Legaţie la Reprezentanţa diplomatică a României, viitorul Monsenior găseşte în arhivele Vaticanului o serie de documente diplomatice care relevă surprinzătoare legături confidenţiale existente între Sfîntul Scaun Apostolic şi Domnitori ai ţărilor Române, "în vremuri îndepărtate, pe cînd viaţa bisericilor pămîntene era încă dominată de slavizare şi, ulterior, de grecizare culturală". Cîţiva ani mai tîrziu, între 1904 şi 1906 tînărul Vladimir Ghika se află la Salonic unde studiază, de asemenea, natura relaţiilor diplomatice cu }ările Române şi de unde aduce importante testimonii legate de soarta comunităţilor de origine română care vieţuiesc pe aceste meleaguri. Concluzia sa în urma stagiului în bibliotecile din două mari centre ale creştinătăţii este una de reţinut: "Cu totul altfel arată istoria noastră privită de la Roma, cu aceea privită de la Constantinopol".

Spuneam că cea de-a doua calitate a scrisului lui Andrei Brezianu este calofilia. Eseistul are un ochi de artist. Mereu atent la toate detaliile care îl înconjoară, competent şi rafinat, el se simte în lumea artei ca peştele în apă. Intrarea într-un castel din Salzburg îi prilejuieşte scrierea unor rînduri în care contemplaţia superioară se întîlneşte cu erudiţia şi cu rafinamentul artistic: "La castel domneşte un paradoxal spectacol de contraste ce hrăneşte şi încîntă ochiul minţii, ca o frîntură de oglindă ruptă dintr-un gran teatro del mundo. Istoria veche dăinuie, teatral de vie, în toate ungherele; locatari de mult răposaţi bîntuie cu blîndeţe prezentul, privind trecerea ceasurilor din cadrele lor de aur şi cretă, dînd parcă vizitatorilor bună ziua" (p. 119).

De departe, punctul de maxim interes al acestei cărţi îl constituie însă însemnările despre specificitatea vieţii culturale americane şi despre influenţa pe care aceasta o exercită, tot mai agresiv, pe scară planetară. În ultima vreme se vorbeşte frecvent despre postmodernism, despre tendinţele de cocacolizare a culturii, despre o anumită uniformizare a vieţii culturale la nivel global pe baza principiilor corectitudinii politice (political corectness) care şi-au găsit şi la noi mulţi şi înfierbîntaţi avocaţi. Hollywood-ul şi MTV-ul sunt astăzi vectorii prin care cultura americană îşi pune pecetea pe feţele culturii mondiale. Dar sunt acestea cu adevărat produsele tipice ale culturii americane, singura emblemă a spiritualităţii americane în ochii lumii? Andrei Brezianu remarcă la capătul unei experienţe de douăzeci de ani petrecuţi pe pămînt american că, inclusiv în Statele Unite, există mulţi adversari ai culturii descinse din ideile corectitudinii politice. De fapt, observă cu justeţe autorul român, specificitatea culturii americane a fost pusă în evidenţă încă de Tocqueville care scria, în 1830, că ea este "produsul a două elemente perfect distincte care, pe alte meleaguri, s-au războit perfect, dar pe care americanii au izbutit să le încorporeze cumva unul într-altul şi să le combine admirabil: spiritul religios şi spiritul de libertate". Or, constată Andrei Brezianu, corectitudinea politică promovată în zona culturii este rezultatul vizibil al detaşării "spiritului de libertate" de "spiritul religios". Afirmaţie ce consună perfect cu tezele lui Horia-Roman Patapievici din controversata sa carte Omul recent. De altfel, la nivelul Statelor Unite disputele culturale pe marginea corectitudinii politice nu fac decît să dubleze disputele din viaţa politică dintre conservatorii de dreapta şi liberalii de stînga. De aceea, acuzele de spirit antiamerican şi antioccidental care i-au fost aduse în presa din ţară cărţii lui Patapievici sunt, crede Andrei Brezianu, complet nefondate. Pentru că, se întreabă, pe bună dreptate, eseistul: "despre ce Ťanti-americanismť poate fi vorba? Să fie oare dreapta americană mai puţin americană decît stînga? Sofismul întîmpinării devine clar în faţa unui simplu examen obiectiv şi factual" (p. 181).

Dilema care se naşte de aici este care dintre cele două tendinţe - conservatorism vs. liberalism (fireşte, mă refer la accepţia americană a termenului) - este recomandabilă unei culturi cu adînci rădăcini spirituale precum cea europeană şi, implicit, cea românească. În cazul lui Andrei Brezianu opţiunea este clară din context, ea aproape că nu mai trebuie exprimată. Ataşamentul eseistului pentru valorile tradiţionale, "conservatoare" este evident şi punctul său de vedere coincide integral, la acest nivel, cu cel al lui Horia-Roman Patapievici. Mă întreb însă dacă această chestiune nu poate fi tratată şi altfel decît cu ajutorul logicii binare. Este oare obligatorie excluderea terţului. Cel puţin la nivel politic, în România sigur, dar presupun că şi în Europa, realitatea demonstrează că nu se mai poate opta ferm între conservatorism şi ultraliberalism. La noi, de la stînga la dreapta, toată lumea este obligată să facă aproximativ aceleaşi reforme economice (altfel, adio Europa), iar măsurile de protecţie socială nu diferă fundamental (altfel, adio guvernare, exceptînd, fireşte, cazurile de fraudare a alegerilor). De ce ar fi altfel la nivelul culturii? Este, oare, imposibilă o formulă de compromis, de tipul şi-şi care să-i reconcilieze pe Platon cu Jean-Claude Van Damme, pe Baltasar Gracián cu Brad Pitt, pe Johann Sebastian Bach cu Britney Spears şi pe Balzac cu W. Burroughs? Deloc, ba dimpotrivă, o spune chiar Horia-Roman Patapievici în finalul cărţii sale: "Fiţi moderni!, dar - Nihil sine Deo". De unde se vede că, în pofida unei opinii cvasi-generalizate, "conservatorii" pot fi uneori mai toleranţi (mai înţelepţi?) decît ultraliberalii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara