Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Diagonale:
Demnitatea naratiunii de Monica Lovinescu



Am aflat dintr-un ziar bucurestean, acum vreo lună, că a fost reeditat romanul lui Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene. N-am avut cartea în mână deci nu-mi pot face o părere despre calitatea prefetei. În schimb, din absenta reactiilor e posibil să prezici că această editie va reprezenta, ca si prima, un non eveniment.

Revin asupra acestui subiect deoarece soarta Noptii de Sânziene, atât în cariera literară a lui Mircea Eliade cât si în posteritatea sa, mi se pare cu totul aparte.

Faptul că romanul n-a fost receptat în Franta în anii ^50 pe măsura asteptărilor autorului a avut repercusiuni drastice asupra evolutiei prozelor sale.

Să parcurgem Jurnalul lui Mircea Eliade, îndeosebi cel consacrat scrierii acestui roman (o adevărată "poietică" a lui), apărut în Caiete de Dor nr. 9, 1955, spre a regăsi vechea dilemă asupra căreia va reveni îndelung într-un Fragment autobiografic (publicat în aceeasi revistă): imposibilitatea de a exista concomitent în două universuri spirituale opuse, cel diurn al stiintei si cel oniric al literaturii. Lunga si căznita elaborare a romanului - la care asistăm citind Jurnalul - tine si de exigentele critice si de problemele pe care i le pune un roman, în contra-curent, restabilind naratiunea în toată demnitatea sa. Dar marele acuzat rămâne timpul ce-i este sfârtecat de activitatea stiintifică. Nu doar cărtile apărute într-un ritm rapid, de la Techniques du Yoga la Traité d^Histoire des Religions i-l macină, cât articolele, colocviile, conferintele, ce se înmultesc pe măsură ce numele lui devine o referintă în domeniul istoriei religiilor. În timp ce în Bucurestiul interbelic scriitorul fusese cel care se impusese în primul rând, în Franta si apoi în America, istoricul religiilor dobândeste si prioritate si celebritate. Problema deci nu este nouă ci doar inversată. Din ce în ce mai greu însă de solutionat.

Ea se dublează si cu noua lui stare existentială: exilul. Pentru cineva atât de "realizat" ca Mircea Eliade, al cărui rol devenea destul de repede cel visat de copilul ce-si drămuia orele de somn spre a răpi timpului cât mai multă cunoastere, Bucurestiul se transformă într-un sălas mitic, în centrul pierdut al lumii. În momentul în care toate portile îi erau deschise în Occident si toate onorurile i se pregăteau, Mircea Eliade cel atât de bine adaptat tuturor capitalelor europene, nu sovăia să scrie în Jurnalul Noptii de Sânziene pe data de 4 ianuarie 1953: "Totul mi-a rămas acolo (în România) (...) Aici în "Occident" nu sunt decât un fragment". Visează, de fiecare dată când răpeste severitătii stiintifice câteva ore pentru literatură, la timpul paradiziac al Bucurestiului. Lui îi este de fapt dedicată Noaptea de Sânziene. Spre a scăpa de "fragmentare" si a dărui Bucurestiului o necesară anamneză. Mircea Eliade, în ciuda repetatelor sale denegări îsi permite si luxul, unei "fresce" istorice. Desigur cu mult înainte renuntase la dislocările narative de debut. Dar care romancier n-a visat o dată cel putin la Război si Pace? Negând că ar nutri o astfel de ambitie, Mircea Eliade face însă totul pentru a-si justifica temeritatea. Restabileste naratiunea în demnitatea ei "metafizică" (ea înlocuind mitul în societătile noastre desacralizate). Reînvie personajele. Pledează în epoca ce se deschide spre "noul roman" pentru "necesitatea romanului-roman". Într-o atmosferă intelectuală ca cea a Parisului suprasaturată de mode, îsi îngăduie să se ridice împotriva monologului interior si filmului mental pe care el însusi le practicase în Lumina ce se stinge. Acum i se pare că nu pot duce decât spre "universul kabbalistic din ultimul Joyce". Măcar o dată istoria i-a dat dreptate. Scriitorul rus stabilit în Statele Unite, Vassili Axionov, fost "modernist" la revista moscovită Metropole (pe vremea când o astfel de atitudine presupunea riscuri), a scris singurul roman care s-a vândut masiv în Rusia post-comunistă, tirajul de un milion de exemplare epuizându-se, romanul a început să circule - fenomen insolit în postcomunism - în samizdat. Tradus în franceză la Gallimard în 1995, sub titlul Une Saga moscovite, si acest roman restabileste demnitatea naratiunii, restituind Rusiei, după bunul model al lui Război si Pace, prin povestea unei familii, istoria suferită din 1905 până în zilele noastre. În ce-l priveste pe Mircea Eliade, el alege 12 ani din cei mai semnificativi deoarece cuprind si războiul si primele clipe ale ocupatiei sovietice si adaugă reconstituirii istorice si o aură de fantastic încă din primele pagini. De fapt nu e un adaos, solstitiul de vară, acea noapte când totul se poate întâmpla, obsedându-l de mult, cum singur o mărturiseste. Pe 3 iulie 1949, îsi aminteste cum, cu 20 de ani în urmă, scria la Calcutta "Visul unei nopti de vară" din Isabel si apele diavolului.

Se poate fireste să mă însel, dar din toate convorbirile cu Mircea Eliade asupra acestui roman, ca si din Jurnalul său, aveam impresia că un succes ce l-ar impune în peisajul literar francez ca romancier si numai subsidiar ca savant, l-ar fi determinat să continue pe această cale. S-au înregistrat la aparitie câteva reactii de-a dreptul entuziaste: de pildă, Robert Kanters, ultimul dintre marii critici ai Parisului, scria că atunci când Sartre nu va mai fi deloc citit, Noaptea de Sânziene va continua să fie referentială. Iar Dominique Aury semna si ea în La Nouvelle Revue Française o cronică elogioasă. Dar Noaptea nu l-a impus pe Mircea Eliade ca romancier. Atunci, cred că s-a aflat la răscruce si a intrat în cea de a doua fază a scrisului său: proza fantastică scurtă gratie căreia scriitorul are mai putine ore de cersit savantului. A transformat un esec într-o victorie, îmbogătind genul fantastic cu un aspect ce-l singularizează: camuflarea sacrului, sensului, miracolului în cotidianul cel mai banal.

Cu La tigănci, Pe strada Mântuleasa si nuvelele ce-au urmat, Mircea Eliade - care continua să-si scrie literatura în limba română - se întorcea mereu acasă, în mirificul său Bucuresti ce nu seamănă cu nici un altul, real sau fictional. Acasă, unde, într-o oarecare măsură, scriitorul întârzie să fie primit precum s-ar cuveni.

Noaptea de Sânziene nu e doar opera sa de răspântie, scrisă fără speranta reîntoarcerii, e si un dar făcut literaturii române. Avem oare prea multe fresce istorice de această calitate pentru a trata cu o asemenea indiferentă exceptia fericită ce ne confirmă trista noastră regulă?