Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Puzzle:
Deocamdată doar visez de Gabriel Chifu


As propune ca temă a lunii iulie o temă relaxantă, de vacanţă: Bucureştiul văzut de scriitori.
Vicios al călătoriilor şi ins care a făcut pasiuni fulgerătoare şi definitive pentru o mulţime de oraşe de aiurea, dar şi din ţară, mărturisesc că în privinţa Bucureştiului am un handicap: oricât mă străduiesc să-i descopăr farmecul, nu reuşesc. E pentru mine ca frumoasa cu faţa acoperită de un văl pe care nu sunt în stare să-l înlătur, acestui oraş nu-i aflu cifrul, cheia, mă poticnesc, nu ajung la el, cel de adâncime, cel adevărat, cel grăitor.

Mereu îmi vine în minte o scenă pe care am descris-o sumar cândva, într-unul din romanele mele: Carol I, după călătoria aventuroasă (întâi cu trenul până la Budapesta, apoi pe Dunăre până la Turnu Severin, iar de aici, însoţit de Brătianu, pe drumurile prăfuite ale tânărului stat român), soseşte la Bucureşti. În ziua de 10 mai a anului 1866 trăsura care-l aducea spre tronul ţării opreşte pe Podul Mogoşoaiei şi el întreabă pe cineva din preajmă, generalul Nicolae Golescu, dacă-mi amintesc bine: „Ce este în căsuţele din faţă?" Iar acesta răspunde vădit stânjenit: „Alteţă, ăsta e Palatul...". Îmi închipui expresia de pe obrazul celui sosit din Sigmaringen: perplexitate, dezamagire.

Nu foarte diferită este reacţia mea când, înarmat cu toată bunăvoinţa din lume, rătăcesc prin diverse cartiere ale Bucureştiului şi caut să mă conving că mă înşel judecând atât de aspru acest oraş. Caut să mă conving fără cine ştie ce izbânzi. Găsesc oraşul fracturat, destructurat, cu insulele de urbanism armonios sufocate de invazia cartierelor muncitoreşti, cu blocuri sărăcăcioase şi fără identitate, găsesc oraşul traumatizat de grandomania unui om needucat, fără gust artistic, Ceauşescu, şi găsesc oraşul ameninţat de noul kitsch agresiv al îmbogăţiţilor recenţi, găsesc oraşul în grea suferinţă la capitolul infrastructură adecvată, căi rutiere şi parcări, spaţii verzi şi spaţii culturale, mod de locuire şi ecologie, după cum găsesc oraşul incapabil să-şi pună în valoare trecutul, zona de patrimoniu.

Am observat cu tristeţe că străzile capitalei noastre par a fi făcute doar pentru scopul utilitar strict: să te deplasezi pe ele dintr-o parte în alta (aşa cum am întâlnit în spaţii fără tradiţie culturală, la Doha, de pildă, unde, caz extrem, dai peste străzi ce sunt doar şosele, nu au trotuare!). Bucureştiul are prea puţine locuri de popas, care să te atragă şi să te oblige să te opreşti fără să mai vrei să pleci de acolo. Asemenea locuri magice, seducătoare sunt peste tot, o sumedenie: Grand' Place din Bruxelles sau Plaga de Cataluña şi Rambla din Barcelona, sau Piaţa Aristotelous şi faleza din Salonic, sau Piaţa Oraşului Vechi şi Piaţa Václav din Praga, sau, sau, sau...

Din păcate, Bucureştiul n-a avut şansa unui mare moment al său de înflorire urbanistică (începutul secolului trecut a reprezentat o promisiune, nedusă însă până la capăt, din varii motive). Mari momente în istoria devenirii lor edilitare au avut Parisul (când prefect de Sena era Haussmann) şi Barcelona, oraşul amintit mai înainte. Capitala Cataloniei îşi leagă strălucirea de Modernism (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea) şi de câţiva creatori excepţionali. Este binecunoscută La Ruta del Modernisme, unde, între cele cincizeci de puncte de interes înscrise pe orice hartă, se găsesc, desigur, opere de Gaudi (Temple de la Sagrada Familia, Palau Güell, Casa Milla, Casa Batlló), dar şi de Domenech i Montaner (Spitalul Sant Pau, Palau de la Música Catalana, Palau Montaner).

In schimb, dublu ghinion, Bucureştiul a avut parte de un moment nefast ce bate toate recordurile: demolările nebuneşti, însoţite de construcţiile nesăbuit-gigantice şi urâte din anii 80. Sigur, orice reconstrucţie înseamnă şi o stricare, o renunţare la ceva, o pierdere. Chiar Haussmann (căruia, de obicei, recunoscându-i meritele, eu îi atribui un rol pozitiv - a fost un reformator, a modernizat Parisul, i-a redefinit profilul, l-a pregătit pentru viitor, s-a înconjurat de ingineri competenţi, a desenat larg, geometric bulevardele, a creat grădini şi a rezolvat problema dificilă a alimentării cu apă etc.) are şi cealaltă faţă, deloc plăcută (cu planurile şi lucrările sale orgolioase, a distrus o zonă veche, preţioasă a oraşului şi a distrus numeroase biserici, a dărâmat cartiere muncitoreşti, aceasta şi din raţiuni politice, ca să anihileze centrele de revoltă etc.). Dar, spre deosebire de Paris, la Bucureşti, prin reconstrucţia din timpul lui Ceauşescu, beneficiile au fost minime, iar pierderile, stricarea - incomensurabile.

Ce se va întâmpla de acum încolo cu oraşul acesta pe care-l iubesc fără să-l plac? Visez la un Bucureşti din care maşinile, zgomotul, neamurile proaste şi mizeria să dispară deodată, un Bucureşti cu o Dâmboviţă curată şi alene curgătoare (chiar dacă nu e mare cât Sena), cu case înecate în verdeaţă şi cu berării unde să poţi bea o bere rece şi să te gândeşti tihnit la Caragiale tatăl, dar şi la fiul său. Visez la un Bucureşti care, într-adevăr, să fie o bună însumare de Occident şi Orient. Deocamdată, doar visez.