Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Documente:
Depozitia Martorului Tudor Arghezi de Dumitru HîNCU

La 1 octombrie a.c., aşadar după şaizeci şi doi de ani de la desfăşurarea procesului demnitarilor guvernării Antonescu, au fost, în fine, puse la dipoziţia celor interesaţi stenodactilogramele dezbaterilor sale.

Sunt mai multe mii de file bătute la maşină - unele destul de greu de citit din cauza tuşului şters de trecerea timpului - încopciate în dosare ce alcătuiesc Colecţia 147 a Arhivelor Naţionale.

Chiar numai frunzărirea lor reclamă săptămâni, dacă nu chiar mai mult. Răsfoindu-le recent am dat peste câteva pagini ce m-au făcut să renunţ la lectura celorlalte şi să mă opresc asupra lor.

E vorba de vreo zece file din Dosarul 3 cu transcrierea declaraţiilor făcute în dimineaţa zilei de 9 mai 1946. Şi zăbovind asupra lor am citit că:

"Este audiat martorul Tudor Arghezi, de 66 de ani, domiciliat în Bucureşti.

Acuzatul Dumitru Popescu: Rog pe martorul să declare dacă a fost vreodată la cabinetul meu, în ce împrejurări şi cum a fost primit?

Martorul Tudor Arghezi: în timpul guvernării Mareşalului Antonescu eu am fost arestat de două ori: o dată în luna iunie sau iulie 1943 scrisesem un articol ,Voinicul" şi acest articol a fost interpretat ca şi cum ar fi fost vorba de Filderman. Ori, nu putea fi Filderman, fiindcă era vorba acolo de un ţăran român. Pe vremea aceea încă se făcea o oarecare teorie şi se ajungea la deducţii cât se poate de ciudate.

Am fost ţinut la poliţie 4 zile, mi se pare, şi după aceea am fost chemat de dl. ministru general Popescu, ca să mă pună în libertate. Am fost la cabinet, m-a primit, pot să zic, cu simpatie, ceea ce m-a făcut să cred că nu lipsea o oarecare coincidenţă de judecată între felul cum s-a comportat dânsul şi felul cum scriam eu în vremea aceea, pentru că trebuia să alunec întotdeauna pe tangentă.

M-a pus în libertate şi am plecat.

A doua oară am fost arestat în urma unui articol intitulat ,Baronul" (corect ,Baroane" - n.n.). Am fost dus la lagărul Tg. Jiu şi am considerat, evident, internarea mea ca o consecinţă logică - de altfel pe care o aşteptam - la actul de gazetărie pe care l-am făcut.

Am fost internat 3 luni. în luna lui decembrie, în ajunul Crăciunului, mă plimbam într-o seară cu încă câţiva deţinuţi prin aleea lagărului. Eram slăbit şi am avut la un moment dat o pierdere de echilibru, pe care nu mi-am exprimat-o. Tovarăşii mei de plimbare m-au susţinut şi m-au dus în cabana mea.

A doua zi, comandantul lagărului colonelul Leoveanu - al cărui nume îl subliniez cu multă plăcere şi bună aducere aminte - mi-a recomandat un consult medical. Acest consult a fost făcut de medicul şef şi de încă doi medici militari, un locotenent şi un căpitan, iar concluzia a fost că trebuie să fiu transportat într-un sanatoriu de boli nervoase.

Dosarul a fost trimis la Bucureşti, nu ştiu unde; a ajuns la ministerul de Interne, însă probabil la dl. ministru Piky Vasiliu, care n-a binevoit să-i dea nici un curs.

Nevasta mea, căreia îi ascunsesem situaţia sănătăţii mele, a aflat printr-o indiscreţie că am avut un consult medical şi cu toate că nevasta mea nu avea obiceiul să viziteze pe d-nii miniştri şi nici autorităţile, şi-a luat inima în dinţi şi a telefonat la cabinetul d-lui general Dumitru Popescu. Răspunsul a fost că a fost primită imediat. Femeia - o soţie cu care am trăit 37 de ani; avem şi copii - era pe drept cuvânt alarmată şi probabil că a şi plâns la dl. general Popescu. Mi-a spus, când m-am întors, că a avut şi dl. general două lacrimi, lucru de care nu mă îndoiesc, fiindcă l-am văzut foarte cald sufleteşte.

Dl. general Popescu i-a spus soţiei mele: Soţul d-tale este internat nu ştiu pentru câtă vreme. Eu am fost contra internării lui. Ordinul a venit direct de la mareşalul Antonescu. Sunt foarte încurcat. îmi dau seama că situaţia d-tale şi a soţului d-tale nu este prea agreabilă, dar poate că va trebui să-i spun mareşalului lucrul acesta, să mă consult cu dânsul să-i dăm drumul sau nu.

Nevasta mea a insistat şi dl. general Popescu i-a spus: Duceţi-vă acasă şi o să vedeţi.

Aceasta s-a întâmplat cam pe la ora 10 dimineaţa. Eu eram în lagăr. Tocmai eram vizitat de Calotescu Neicu, un prieten al meu care era un mare bogătaş în jud. Dolj. El îmi aducea daruri de Crăciun, un purcel, o friptură, aşa cum se aduc daruri de Crăciun.

Tocmai atunci mi-a venit şi ordinul de punere în libertate. Dl. general Popescu vorbise la telefon cu Colonelul. Acesta chiar lipsise din birou în acel moment şi dl. general Popescu l-a certat pentru lucrul acesta.

Colonelul a trimis pe cineva în cabană, ca să-mi spună că sunt liber. Vă închipuiţi că lucrul acesta nu mi-a făcut neplăcere. Am început să-mi fac bagajele. Toţi deţinuţii din cabană au venit să mă ajute; unul mi-a adus o pătură, altul m-a ajutat să-mi împachetez cărţile - aveam cărţi multe; puteam să citim acolo - iar Calotescu Neicu în loc să-mi lase lucrurile pe care el le adusese, m-a luat cu fripturi cu tot şi m-a dus la gara Filiaşi, ca să luăm trenul a doua zi. Nu mai era nici o posibilitate să mai prindem trenul de Tg. Jiu. De la Filiaşi am plecat direct, am ajuns la Bucureşti la 6 dimineaţa şi la 11 dimineaţa m-am prezentat d-lui ministru de Interne general Popescu.

Vă închipuiţi că după 3 luni de reţinere şi după senzaţia şi mai ciudată a punerii în libertate brusce, eram într-un fel de zigzag sufletesc foarte bizar. Eram emoţionat.

Dl. general Popescu m-a primit foarte bine, mi se pare că m-a şi îmbrăţişat, nu-mi aduc aminte dacă m-a sărutat şi mi-a spus: Domnule Arghezi, eşti liber, du-te acasă şi de acum înainte alunecă pe o tangentă mai mică, ca să nu păţeşti la fel.

Consecinţa a fost că mi-au fost interzise condeiul, cerneala, hârtia etc. şi de câte ori mi se punea numele meu la gazetă, eram şters, devenisem odios.

Am rămas, însă, din întâlnirile cu dl. general Popescu, şi mai ales după cea din urmă, cu cea mai frumoasă amintire despre dânsul.

Acuzatul general Popescu: Dacă l-am cunoscut pe dl. Arghezi până atunci.

Martorul Tudor Arghezi: Nu, îmi închipuiam chiar că dl. general Popescu trebuie să fie un om foarte înalt şi foarte gras (ilaritate).

Numele de Popescu şi situaţia de general mă făceau să cred că este un altfel de om (ilaritate).

Acuzatul general Popescu: Dacă după această ocazie dl. Tudor Arghezi a trimis la ziar un articol foarte elogios la adresa mea, pe care am dat ordin cenzurii să nu-l publice.

Martorul Tudor Arghezi: Da, în contrastul acesta sufletesc, pentru că m-a impresionat atitudinea sa, am scris după aceea un articol intitulat ,Generalul", pe care îl am acasă în coşertie (?). Domnul general Popescu a crezut, însă, necesar să dea ordin Cenzurii să nu publice acest articol, pentru că nu-i plăcea publicitatea.

Acuzator public Săracu: Dacă dl. martor a trecut vreodată şi pe la celelalte grupe de deţinuţi din curte?

Martorul Tudor Arghezi: Da, am trecut plimbându-mă, sentinela însă mi-a interzis ca să fac câţiva paşi mai departe de o anummită limită.

Declaraţia martorului Arghezi că el s-ar fi referit la un ,ţăran român" m-a făcut să-i întrevăd, parcă, privirea jucăuşă şi mustăcitul discret impus de împrejurare.

Căci iată ce făcea acel ,ţăran român" şi ce-i spunea cel ce-l elogia (în ,Informaţia zilei", Anul III, Nr. 500, din 28 mai 1943):

,Am simţit în cuvintele pe care le-ai scris, zvâcnind sângele neamului dumitale, fără să ştie şi să vrea într-adins să-i porţi dreptatea şi onoarea, când alţii le-au dat uitării sau le-au întinat. Aceste chemări nu vin prin numire şi prin porunca unei stăpâniri, le aduce pământul şi le împarte vântul, sufletul acestui pământ, răscolit de buruieni şi codri. Am auzit în cuvântul dumitale clătinarea trecutului şi toate glasurile lui mai deştepte, cântând pe văl.

De când n-am mai simţit acest accent în cuvântul scris. Cocorii noştri s-au îmbolnăvit zburând pe cerul palid, vulturii îşi pierduseră penele, telegarii domneşti mergeau încetinit şi cu capul plecat care încotro.

...Am văzut peste ce-ai scris o predestinare. Nu te-ai temut unde se tem toţi, n-ai şovăit unde ei se împleticesc. Ai rupt tăcerea cu hotărâre şi pasul ţi se aude că vine de departe. îl aud şi cei ce trebuie să asculte cum se desface timpul, ca să despice calea de intrare în Ierusalim a omului aşteptat.

...Ai dat drumul unui porumbel peste potopul de sânge şi el ţi s-a întors de dincolo de el, de acolo unde începe drumul stelelor cu o stea."

Cei ce cunosc, fie şi în linii mari, istoria acelor vremuri tulburi înţeleg că rândurile de mai sus ascundeau o altă ,tangentă", ce putea irita foarte rău stăpânirea, căci era o trimitere pe ,văl", dar nu mai puţin străvezie, la memoriile, protestele, intervenţiile dr-ului Filderman împotriva situaţiei în care fuseseră puşi coreligionarii săi. Acţiuni care cereau atunci mult curaj şi care i-au şi adus, la un moment dat, deportarea, pentru scurt timp, în lagărul de la Moghilev din Transnistria.

De altfel, cei care au citit atent opera publicistică a lui Tudor Arghezi îşi aduc, probabil, aminte că acesta s-a mai referit la d-rul Filderman, ca de pildă, în ,Bilete de papagal", nr. 59 din 11 aprilie 1928, când a scris, între altele:

,Nici o gazetă n-a remarcat faptul că d. Filderman apare în Parlament grav ca un lord englez şi cu o geantă de documente, în critica pe care a făcut-o politicii economice a guvernului a cerut credite pentru agricultură. în afară de agricultori, l-a preocupat facturile neplătite ale creditorilor Statului, mai toţi avocaţi şi oameni de partid.

Ciudăţenia se explică prin aceea că dl Filderman are, într-adevăr calităţi de om de Stat şi deasupra clasei comercianţilor care l-au trimis în Parlament el a văzut intima strucură a fiinţei noastre: agricultura la sate şi intervenţia la oraşe."

După Arghezi a urmat celălalt martor cerut în apărarea sa de ministrul de Interne generalul Dumitru Popescu. A fost chiar d-rul Filderman care, în afară de declaraţia făcută la proces şi rămasă necunoscută opiniei publice, imediat după 23 august 1944, mai exact la 1 septembrie a acelui an, a adresat generalului Popescu această scrisoare (publicată în ,Curierul Israelit", Anul XXVI, Nr. 10, din 19 noiembrie 1944):



"Domnule General,

Nu-mi pot relua activitatea fără ca gândul meu să se îndrepte către Dvs. şi ca prima scrisoare pe care o adresez cuiva cu care am avut contact sub vechiul regim să nu fie adresată Domniei Voastre pentru a vă reînnoi - acum sub regimul de libertate - mulţumirile pentru sprijinul neprecupeţit ce aţi dat populaţiei evreieşti.

Fără a intra în amănunte, socotesc de-a mea datorie să reamintesc azi că Domnia Voastră aţi fost împotriva deportării evreilor în Transnistria, aţi sprijinit cu căldură acţiunea mea de a împiedica deportarea evreilor, aţi sprijinit cererea mea de repatriere a deportaţilor şi că, în sfârşit, Domniei Voastre se datoreşte în primul rând prelungirea contractelor de închiriere şi pentru chiriaşii evrei. (Ale căror case fuseseră confiscate şi trecute în proprietatea Statului - n.n.).

N-am amintit decât patru probleme. Dacă le-am enumerat nu este decât pentru că ele sunt dintre cele mai importante. Arhiva mea stă martoră sprijinului necondiţionat şi stăruitor ce ne-aţi acordat în toate împrejurările.

Pentru toate acestea, vă rog să primiţi din nou mulţumirile mele.

Cu cele mai distinse sentimente."



Şi pentru ca depoziţia lui Arghezi în favoarea lui Dumitru Popescu să fie mai bine transpusă în contingenţele epocii, gândindu-mă la cele făptuite de ceilalţi acuzaţi din proces, cred că multă dreptate a avut Saint Evremond (1613-1703) când a spus: ,Puţini sunt cei recunoscători, dar şi mai puţini sunt cei generoşi."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara