Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Dereglarea sintaxei de Marius Chivu


În poezia lui Răzvan Ţupa, avem un discurs poetic de transfigurare prin destructurare aluzivă, cum ar spune Eugen Negrici. Poetul recurge la reprezentări disparate, enunţuri eliptice, fragmente descriptive trunchiate, frânturi de frază dar, mai ales, intercalări de secvenţe diverse. De multe ori poemele devin criptice, aproape ilizibile. Astfel, poetica lui Răzvan Ţupa dă senzaţia deseori (mai ales în ciclul Mijloace de transport în comun) că este prea elaborată şi că poemele i-ar reuşi şi fără atâta preocupare pentru bricolaj şi discontinuu.
Dereglarea sintaxei, discontinuitatea versurilor provine din grija pentru ca relaţiile dintre enunţuri să se stabilească ireferenţial, adică adesea fără conectori (conjuncţii, prepoziţii, adverbe etc.) sau prin alăturarea lor hazardată. Avem în poemele lui Răzvan Ţupa o succesiune supravegheată de enunţuri fragmentate şi intercalate, nemarcate relaţional, dar care tocmai prin această progresie cu teme variate presupun o supratemă: pulverizarea sensului din poem înseamnă, de fapt, şi o criză la nivel existenţial: "n-ar fi însemnat totuşi nimic nici o promisiune, nici o garantare a vreunui sens salvator" şi "pentru că nu ai de la ce început s-o iei/ sunt tot timpul nişte resturi accidentale/ cu care te schimbi cum ai schimba o vorbă" sau "Vorbim limba sării şi nimeni nu înţelege tot/ asta ne-ar mai lipsi".
Realitatea - sau ce-a mai rămas din ea - nu mai poate fi percepută decât la nivelul simţurilor şi numai parţial: "sau dacă nu ar mai trebui să spui ceva şi/ te simţi totuşi plin de un zgomot continuu ca/ o bandă magnetică pe care nu ar fi înregistrat nimic" şi "poţi să scrii toată povestea asta începe când/ guşti sau vezi vorbele şi oxidarea minusculă pe care o întind/ peste orice gest" sau "adevărata povestire ţine de respiraţia crudă a umerilor/ de haine cu coatele sprijinite pe masă".
Comunicarea se mai poate face doar prin scrisul din spatele unui tic verbal alienant: "ore întregi stăm cum s-ar spune degeaba vorbim mărunt cu un fel de gloanţe", "dacă-mi ceri să vorbesc s-ar putea să spun tot/ până la sufocare".
Revenind la concepţia poetică a lui Răzvan Ţupa, ea este pândită de mari riscuri. Neajunsul poeziei nu este discursivitatea care îngreunează uneori inutil lectura, ci calculul, luciditatea care se ghiceşte, deseori, uşor în spatele acestei indeterminări construite. Jucându-mă puţin cu cuvintele, voi spune că Răzvan Ţupa e un poet foarte bun, dar un scriitor care plusează prea mult pe cartea controlului riguros, tehnicist asupra enunţului poetic. Desigur, putem recurge la teorii deconstructiviste sau la filosofia lui Rorty, de pildă, şi vom afirma atunci că realitatea nu poate fi descrisă, rescrisă, în fine, redată corect ci numai "construită" dar parcă ne îndepărtăm puţin de poezie.
Spune Răzvan Ţupa în "mănifestul" cu care se deschide volumul: "practic am şters tot ce era adăugat de dragul unei înţelegeri aproximative". "Traducerea" care însoţeşte comunicarea ("în orice fel ni s-ar vorbi") nu este tocmai un proces distructiv artificial. O ştie bine şi poetul care îşi ia unele precauţii.
Să decupăm, mai întâi, dintr-un lung poem frânturile de frază intercalate pentru ca apoi - imediat - să lăsăm poemul să se desfăşoare liber, subliniind însă secvenţele disparate şi reconstruind astfel, ca într-un joc, un posibil enunţ iniţial: "Semănăm leit [...] Om fi fraţi doamne fereşte cine ştie// Să-ţi spună [...] da sigur că semănăm fir-ar să fie că ne strângem unul în altul şi ne ameninţăm pentru o certitudine olfactivă măcar dacă nu mai putem să ne schimbăm între noi şepcile [...] cine să te creadă// chiar dacă asta-i singura limbă pe care o ştii cât de cât şi pronunţi clar pervazul ferestrei motoreta florinei manşetele brodate pe care le porţi într-o poză în clasa a doua lângă harta politică a lumii cu estetica ei de semafor înghesuind călătoriile noastre povestirile noastre multicolore gata să se aprindă şi să-şi schimbe brusc masa camerele obscure sunetul fulgerător al blitzului" (În lumina păsărilor urbane).
Din această perspectivă, Răzvan Ţupa e poet tocmai în versurile "sincere" care scapă vanităţii auctoriale şi elaborării programatice: "5. Drumul care mă ţine pe genunchi şi călătoria păstrându-mă-ntre braţe de tablă sau aripa de sticlă-a ferestrei: nu pot să nu lase prin ele să vină înşiruirea copacilor verzi străbătută de-asfaltul şoselei" (Serbările).
Deşi reclamă mereu existenţa unui dialog prin diverse mărci retorico-textuale, poetul nu simte acut nevoia interlocutorului. Nepăsarea pentru coerenţă este, până la urmă, şi consecinţa unei tragice înstrăinări într-o lume a cărei realitate nu mai poate fi percepută decât fizic, prin corpul "fetiş", şi despre care nu se poate spune mai mult decât "ceva nearticulat o limbă de pâslă diferită de orice traducere".
Răzvan Ţupa este, în fond, un postsimbolist la jumătatea distanţei dintre Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu, iar debutul lui cu acest lung poem e remarcabil cu atât mai mult cu cât peisajul poetic actual este destul de "amestecat".

Răzvan Ţupa - Fetiş, Editura Semne, 2001, 80 p., f.p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara