Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
DES-FOSILIZAREA (II) de Dan Dediu


Un recent simpozion organizat la Berlin, în incinta GEMA (Societatea germană a drepturilor de autor), s-a numit „Ernste Musik in der Spaßgesselschaft des 21.Jahrhunderts“, ceea ce s-ar putea traduce cam aşa: Muzica serioasă în societatea hedonistă a secolului 21. Problema fundamentală a simpozionului a fost marginalizarea muzicii contemporane serioase şi inexistenţa vreunei influenţe a acesteia asupra societăţii actuale. Faptul că rolul compozitorului s-a diminuat în ultimii 30 de ani, faptul că acesta a pierdut legătura cu societatea şi că vocea sa nu mai are relevanţă publică se datorează, după opinia lui Claus-Steffen Mahnkopf (care semnează un articol exploziv în Neue Musikzeitung 12/2003), faptului că muzica nouă a rămas o enclavă ruptă de realitatea vieţii.

Cele unsprezece teze despre politica muzicii noi ale lui Mahnkopf sunt discutabile, dar au meritul de a spune răspicat că lipsa unei reacţii, a unei atitudini publice reflectate estetic la schimbările politice de după anii ’68, apoi ’89 şi, în cele din urmă, la 11 septembrie 2001, a transformat muzica nouă într-un sistem imun la realitatea vieţii şi, de aceea, marginalizat.

Referindu-se la sistemul muzicii noi din Germania, sistem care poate fi însă aplicat şi scenei internaţionale fără prea multe schimbări, autorul observă că acesta are o natură pre-democratică, fiind condus de clanuri şi clici, de mandarini sau patroni, ceea ce conduce inevitabil la un paternalism tribal şi nepotism din punct de vedere sociologic. Comenzile, publicaţiile, programările la festivaluri clientelare se fac pe aceste baze, declară intempestiv autorul, de altfel un răsfăţat al scenei muzicale germane.

Motivul acestei stări de fapt îl constituie lipsa unui discurs public argumentat, atât în interior, cât şi în exterior. Faptul că după Adorno, de aproximativ 50 de ani, nu a mai existat o interpretare cuprinzătoare a fenomenului muzicii noi trebuie să mobilizeze la realizarea acesteia. Saltul calitativ, revoluţionar anunţat de Adorno încă din 1956, odată cu articolul său intitulat Îmbătrânirea muzicii noi, încă nu s-a produs, este de părere Mahnkopf. Iar mai departe se întreabă: „Unde este muzica ce ar corespunde lui Thomas Pynchon?“ Răspunsul e la îndemână: ea nu a venit încă, deci trebuie să vină!

Dar această critică a sistemului anchilozat al muzicii noi nu este folosită pentru demolarea, ci pentru primenirea lui, susţine autorul, care este şi compozitor, elev al lui Ferneyhough şi Huber. Şi anume, pentru transformarea acestui sistem într-un avanpost al luptei contra societăţii hedoniste a secolului 21. Tensiunea dintre societatea hedonistă şi alternativa unei societăţi serioase şi demne propusă de oameni de ştiinţă, intelectuali, artişti care să-şi asume rolul de modele complexe şi nu de star-uri populiste, iată ceea ce propune ca model articolul lui Mahnkopf.

Deşi marginale, voci critice se aud şi din perimetrul francez. Spre exemplu, Requiem pour une avantgarde, cartea mult-hulită a lui Benoît Duteurtre, apărută la Paris în 1996, a fost comentată pe larg în Franţa şi în alte ţări. Venind din partea unui ziarist şi având, în anumite fragmente, ieşiri reacţionare necontrolate, ea a fost minimalizată pe nedrept. Multe din opiniile susţinute în actualitate de Mahnkopf şi Puckette sunt afirmate aici pentru prima dată. Duteurtre stă mai prost la capitolul exemplificări, iar ura lui nemăsurată împotriva lui Boulez şi a sistemului paternalist al muzicii noi este mult prea partizană, lucru care dăunează percepţiei cărţii sale.

Între timp, şcoala spectrală franceză militează pentru o „ecologie a sunetului”, cum spune Gérard Grisey – compozitor emblematic pentru această mişcare. Abraham Moles şi Gilles Deleuze sunt mentorii spirituali ai acestui mod de a concepe şi a face compoziţie. De altfel, şcoala de compoziţie spectrală reprezintă în contemporaneitate singura grupare consistentă de compozitori cu o estetică proprie, o tehnică de lucru, o tradiţie, o direcţie şi, de aceea, un viitor. Deşi recunoscută, ea are toate şansele să dispară însă foarte curând, în cazul în care nu se reformează. Însă aceasta este altă discuţie.

Dar ce se întâmplă în România? Care este situaţia la noi? Anul trecut observam tot în paginile acestei reviste fenomenul artistic pe care l-am numit amatorismul experimentalist. El nu era decât expresia unei ignoranţe asumate sau a unei persistenţe sclerotice în smârcurile unei mentalităţi ce venea din ethosul anilor ’60. Dar nu numai atât. Amatorismul experimentalist era şi semnul unei dorinţe de ceva proaspăt, nefosilizat. De pe aceste poziţii, cred că el a fost un ferment, o necesitate care ne-a condus spre o regăsire de sine şi spre o mobilizare interioară. Iar acesta e un lucru bun.

Între timp au apărut alte posibilităţi, suntem obligaţi să ne mişcăm odată cu ceilalţi compozitori, de pe alte meridiane, iar această realitate, deşi dureroasă, ne va schimba radical. Rolul compozitorului în actualitate nu mai poate rămâne acelaşi ca până acum. S-a încheiat cu pasivitatea noastră. Cum vom acţiona? Voi reveni curând cu câteva propuneri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara