Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Desfătare în Grădina sculpturilor de Petre Tănăsoaica

În urmă cu câțiva ani am văzut, înainte de Paști, în holul bibliotecii din Râmnicu Vâlcea o expoziție de icoane pictate de copii cu vârste atât de fragede încât m-am îndoit sincer la început că era posibil ca niște pici de numai cinci, șase ani să poată picta atât de surprinzător. Surprinzător în toate sensurile: tematic, tehnic, dar mai ales compozițional, pentru că accesul la parabolele creștine este greu de realizat și de maturii asupra cărora te aștepți să fi lucrat educația, cultura... Dar este știut că imaginația proaspătă a copiilor găsește căi de acces nebănuite spre zone pe care un matur abia dacă și le poate permite, niciodată fără un efort inspirațional intens provocat. Pe acest traseu al gândirii plastice drumul câtre arta mare este pe cale să se piardă odată cu inocența care se topește în grija de a nu încălca reguli și canoane... Nu știu unde se rupe acest contact cu inspirația și totul se transformă în temă supravegheată, dar de la acel punct arta este condusă spre ținta pregătită inițial să fie atinsă și poate să acopere, exact atât cât știe artistul să o facă, impresia de proiecție artificială ca să poată fi natural emoțională. Acest prag este atât de rar încălcat de valul care se apropie de el încât nu e de mirare că după o anumită vârstă copiiilor li se topește genialitatea pe care am descoperit-o până în acest punct și-și abandonează talentul ca pe o haina care nu li se mai potrivește. În acest context mam gândit zilele astea că ar fi interesant de urmărit câți dintre cei care semnaseră cu ani în urmă – pot să fii trecut chiar zece de atunci – acele icoane, de care aminteam la începutul acestui text și-au continuat drumul în pictură. Cam pe atunci cred că am scris un text despre un artist local în lucrările căruia se simțea efortul de a uita că intrase în posesia unor tehnici și își căuta energiile de odinioară și mi-am amintit ce spunea Picasso cândva, că până pe la 14 ani a învățat să picteze ca Raphael, iar de atunci se străduiește din toate puterile să picteze ca un copil. Dar tot Picasso mai spunea că nu are niciun sens să facă cercetări asupra materiei picturii ca să descopere ce este de fapt descoperit de alții și că a lua de la aceștia nu este un păcat. De altfel se și spunea – cred că artistul fotograf Brasai precizează asta în cartea sa despre Picasso – că atunci când marele artist călca pragul unor ateliere ale confraților aceștia, fiind avertizați, își întorceau lucrările la care tocmai lucrau cu fața la perete pentru ca Picasso să nu le fure din ochi tema și tehnica de lucru. Într-un interviu de acum câțiva ani, același lucru îl reia și Adrian Ghenie pentru a se apăra de acuza că unele dintre portretele sale ar semăna cu cele ale lui Bacon.
În fine, această lungă introducere mi-a fost provocată de interviurile și documentarele pe care le-am văzut în ultimele zile având-o ca protagonistă pe Alexandra Nechita, supranumită de criticii de peste ocean Micuța Picasso, pentru că lucrările sale din copilărie semănau exemplar cu cele semnate de marele pictor. Acest text este prilejuit și de faptul că la sfârșitul săptămânii trecute, în penultima zi a Festivalului George Enescu, am văzut în grădina Ateneului sculpturile pictate ale artistei ce s-a întors acasă ca să lucreze exact acest pasaj al existenței sale și pe care a vrut să și-l lege de prima sa patrie, de patria sa de origine. Din acest punct cred că ar trebui să se desfășoare privirea critică asupra a ceea ce face Alexandra Nechita, parcurgând timpul său înapoi către o copilărie petrecută într-o țară străină cu care trebuia să intre în contact și căreia nu-i știa limba. Pentru asta, pentru că avea tot atâta talent cât are orice copil la a se exprima prin desen, ea a ales să comunice multă vreme prin desenele sale și culorile care se îmbinau într-o poveste explicită, numai pentru ea valabilă la un moment dat, ca singura punte de legătură cu lumea nouă în care a fost adusă de părinții transfugi în America din Moldova.
Nu avea cum să nu atragă asupra sa întreaga atenție a celor cu care familia intra în contact, dar ar mai trebui să ne închipuim că, probabil și din dorința de a-și comunica întreaga emoție, dar și discursul interior, greu de materializat prin cuvintele unei limbi necunoscute la început, Alexandra Nechita și-a perfecționat instrumentele de lucru înainte cu mult de a se stinge pornirea inocentă, de a se supune doar talentului și s-a profesionalizat ca și marele său maestru! Un maestru despre care nu știa nimic la început; este nevoie ca cineva să așeze cele două universuri, cel al copilului Nechita și cel al copilului, ce se străduia să devină, Picasso, ca să identifice atâtea locuri comune încât pasul următor s-a făcut aproape firesc, venind și el natural, ca să zic așa, spre formula încântătoare pentru acea vârstă că Alexandrei i s-ar potrivi numele de Micuța Picasso. Succesul a fost total, i s-au organizat expoziții, cronicarii au scris despre talentul său excepțional, începe să vândă artă și – intuiesc, n-am certitudinea că așa s-a și întâmplat – familia decide să-i stimuleze cât se poate această calitate, transformând-o cumva în vocație. Așa că, acum, la treizeci de ani, Alexandra Nechita se află cu studii de pictură făcute la UCLA, dar și cu un imens handicap, acela de a transforma ceea ce i-a dat apropierea – la început din joacă, să ne fie limpede! – de Picasso, într-o mare lecție care să-i ducă arta într-o direcție unică. M-am temut teribil de tare să scriu afirmația de mai înainte, pentru că ea mi-a venit în minte încă de la început, după ce i-am văzut cu ochii mei primele lucrări, cele din Grădina cu sculpturi, din curtea Ateneului român și ar putea, odată exprimată, să- i clatine credința în ceea ce face... Numai că am descoperit, în interviul pe care-l dă Andreei Esca, îndoiala aceea care lucrează pozitiv asupra a ceea ce face un artist ca să găsească drumul său și numai al său. Pasul a și fost făcut din momentul în care semnează cu numele său lucrările și este chiar Alexandra Nechita și nu doar Micuța Picasso! Cum este însă arta acesteia din Grădina cu sculpturi? Emoționează, bineînțeles, dacă ești dispus să accepți jocul acesta ca prin desen să decupezi personaje care s-au clasicizat în opera lui Picasso și odată pășind în grădină, prin mișcarea pe care o dă pe suprafața de tablă de aluminiu acestora Alexandra Nechita și apoi prin culorile simple, dar aproape fosforescente, în care le îmbracă acestea să devină ale ei și numai ale ei. Aș asocia aceste sculpturi pictate cu arta practicată de artiștii încadrați fenomenului street-art, în sensul că o anume simplitate la care ajung aceștia dă personajelor care intră în narațiune un aer popular, de recunoaștere urgentă a anonimizării lor ca una foarte comună înțelegerii pentru care sunt decupați din realitate. Este posibil să fiu sub influența încă a impresiei pe care mi-au făcut-o lucrările din festivalul de street-art de la Timișoara, dar nu pot să greșesc atât de mult încât să nu văd în această apropiere un pas către salvarea de sub tirania lui Picasso – care i-a adus gloria la început – a Alexandrei Nechita. În acest moment o văd căutându-și izvoarele, resursele de care ar trebui să profite în favoarea artei sale viitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara