Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de teatru:
Despre apropiere de Ana Chiriţoiu

Maria Manolescu, Ca pe tine însuţi, ediţie electronică, Liternet.ro, 2011, 76 pag. Întîmplarea face să nu fi ajuns să văd piesa Ca pe tine însuţi, a Mariei Manolescu, oricît mi-aş fi dorit. Pînă să mă lămuresc dacă va mai fi jucată în stagiunea următoare, m-am bucurat însă s-o găsesc în ediţie electronică pe portalul Liternet.ro şi s-o citesc, chiar şi cu rezerva – întărită chiar de autoare, într-o scurt notă care deschide cartea – că, în lipsa transpunerii regizorale, a jocului actorilor, a scenografiei şi a întregului happening care este o piesă de teatru, textul poate să nu însemne mare lucru. Şi, într-adevăr, în el nu e de găsit vreo mare delectare estetică, pentru că asta nu pare să fi intrat nicio clipă în calculele autoarei – al cărei prim roman, Halterofilul..., stă totuşi mărturie pentru abilitatea sa de-a surprinde oralitatea imediată, aproape nefiltrată artistic, aşa cum al doilea, Ca picăturile..., certifică ştiinţa sa de-a construi prozastic o acumulare de tensiune cu totul dramatică. De altfel, scrisul dramatic al Mariei Manolescu, la fel ca scrisul altor dramaturgi din generaţia care deja nu mai e atît de nouă în teatru, ale căror nume se leagă de iniţiative precum dramAcum sau TangaProject, se revendică de la o viziune minimalist-funcţionalistă asupra textului de teatru, văzut, fără orgolii auctoriale, drept unul dintre elementele de lucru ale unui angrenaj mult mai cuprinzător. Motivul pentru care am insistat să-l consum în afara acestui sistem care sigur îi face mai multă dreptate decît lectura pe cont propriu este familiaritatea cu scrisul Mariei Manolescu, adică abilitatea de a-mi calibra aşteptările, dar şi, desigur, tema piesei, ca să ne întoarcem totuşi la text. Ca pe tine însuţi are ca personaje doi homleşi cu state vechi, Maria şi Ioan, şi unul part-time, Rafa, eşuat temporar pe stradă ca singură reacţie posibilă la presiunea unei vieţi conformiste, care-i scapă înţelegerii şi, mai grav, empatiei. „Activitatea” celor doi, mai vechi, e să aştepte primăvara, ca să poată să moară atunci, cînd pămîntul nu mai e îngheţat şi fără a mai ajunge la ştiri. Timpul de aşteptare e umplut cu un verbiaj din care se disting cîteva principii ale vieţii pe stradă, cel mai important dintre ele fiind, în lectura mea, acela de-a nu te ataşa: „Numai să nu însemnăm nimic unul pentru celălalt”, repetă Maria lecţia lui Ioan şi a vieţii în general. E un echilibru precar între nevoia exacerbată de atingere şi afecţiune şi frica la fel de excesivă, de altfel întemeiată, după cum aflăm pe parcursul piesei, din micile filigrane narative ale discursului altfel destul de dezarticulat al celor doi, că acestea vor dispărea. Pentru că „dintre toate nefericirile, părăsirea te otrăveşte cel mai tare”. (Fac o paranteză pentru a preveni eventualele comentarii privind „neverosimilitatea” limbajului; el nu e excesiv de rudimentar sau de incoerent tocmai pentru a sublinia, la rîndul său, că nici cei care-l reiterează nu sînt atît de diferiţi de noi pe cît ne este nouă, celorlalţi, comod să ne închipuim. Pentru acurateţe, amintesc că scrierea piesei se bazează pe o perioadă de documentare, petrecută de autoare printre oamenii străzii, chiar dacă miza sa nu stă deloc în microrealism sau veridicitate.) De aici aerul imponderabil al relaţiilor dintre cei doi, cronicizate prin repetiţie, dar nu mai puţin accidentate pentru percepţia noastră, ameninţărileconsolă ri cu moartea, referinţele continue la „violenţa estremă” ca antidot împotriva oricărei tentative de apropiere. Faţă de filmul mai amplu, cu trimiteri în trecut (expuse în cîteva pagini foarte reuşite de proză de la finalul piesei), al Mariei şi al lui Ioan, apariţia lui Rafa e un contrapunct binevenit, al cărui rol, construit subtil, e să sublinieze – din nou – nu diferenţele dintre el şi ceilalţi doi, ci tocmai asemănările, cu potenţe de apropiere, completînd titlul piesei. Reiterarea apropierii normate biblic – care ar trebui să funcţioneze ca argument solid într-o societate ca a noastră, care-şi pune în procente încă aiuritoare încrederea în instituţia religioasă – lasă loc unui lung şir de referinţe teoretice despre alteritate şi responsabilitate (într-un comentariu de pe contributors.ro este amintit, foarte inspirat, Levinas), în faţa cărora nu e loc(ul) să cedez. Apropierea este, aşadar, tema piesei, pe care o reclamă recursul la o umanitate comună, chiar dacă, în aparenţă, ea nu mai pare împărtăşită. E o apropiere improbabilă, dar care, chiar şi aşa, merită stimulată. Inutil să insist asupra oportunităţii acestei teme într-o ţară cu cîteva mii bune de persoane fără adăpost din care mai puţin de zece la sută au loc în adăposturi, ceea ce face ca un număr prea mare pentru un stat „civilizat” să moară în fiecare iarnă. „Trei sute” numai în Bucureşti, spune piesa, la începutul fiecărei scene, prin cîte-un catren naiv al corului – un cor minimalist, care, trebuie spus, desfide orice comparaţie cu tradiţia corului antic, aşa cum povestea celor trei homleşi desfide, măcar puţin, o distanţă aşa-zis insondabilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara