Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Despre canonul literar de Nicolae Manolescu

Încet, încet, revine la suprafaţă discuţia despre canonul literar, abandonată în deceniul din urmă, după emergenţa ei imediat după 1989. Abandonul se explică prin imposibilitatea formulă rii unor concluzii clare într-un moment istoric în care schimbările de natură politică, economică şi socială s-au dovedit a nu avea drept consecinţă şi o iminentă schimbare a canonului.

Niciodată, de altfel, canonul n-a părut a fi impresionat direct de politic. Generaţia mea a fost contemporană cu două revoluţii, în 1947 şi în 1989. Regimul comunist, instalat confortabil ca urmare a abdicării silite a Regelui Mihai, a încercat să determine şi abdicarea canonului. După un deceniu şi jumătate s-a putut constata eşecul realismului-socialist, care impunea nu numai o nouă literatură, ci şi reevaluarea întregii istorii a literaturii din punct de vedere ideologic şi estetic, aşa dar un nou canon. Deceniile următoare au reconfirmat canonul fixat în interbelic de cea de a treia generaţie de critici maiorescieni, în bătălia lor cu critica socială şi naţionalistă a unor Ibrăileanu şi Iorga, debitoare pe jumătate lui Gherea şi criticilor antijunimişti de la sfârşitul secolului XIX. Lucru cu atât mai greu de explicat, cu cât Lovinescu, Călinescu, Cioculescu sau Streinu, protagoniştii canonului interbelic, au lipsit până târziu la apel, criticii generaţiei mele descoperindu-i, şi nu complet, abia după încheierea studiilor universitare, nici unul nefigurând în programa şcolară înainte de mijlocul anilor 1960. Euforia postdecembristă ne-a făcut şi ea să credem că, o dată cu societatea, se va schimba şi canonul. Nu s-a întâmplat însă nimic. Motivul nu e deloc misterios. Era nevoie să apară o literatură cu adevărat nouă pentru ca lectura întregii literaturi să se schimbe, cu alte cuvinte, ca să devină eficientă o selecţie diferită. O literatură cu adevărat nouă este necesarmente opera unei generaţii cu adevărat noi, capabilă să-şi impună felul ei cu adevărat nou de a citi întreaga literatură.
Există indicii serioase că procesul a înceexistară a putea determina durata lui. Mai degrabă, ne putem hazarda să afirmăm că schimbarea va fi importantă sau chiar radicală. Pluralismul, internetul, prezenteismul, globalizarea (un proces similar are loc şi în alte literaturi), absenţa ştafetei între generaţii, cruciada copiilor contra adulţilor şi altele ne fac să pariem pe o inevitabilă revoluţie a canonului. Poate că m-am grăbit susţinând într-un editorial de acum câteva săptămâni că revoluţia cu pricina se află în mâinile generaţiei 2000 de critici. Nu cred însă că am greşit esenţial. De tinerii critici de azi şi de mâine depind, cu siguranţă, primii paşi pe calea unui canon diferit de cel pe care noi l-am moştenit de la criticii celei de a treia generaţii maioresciene, iar tinerii, de la noi.
Rezervele mele nu privesc necesitatea apariţiei unui nou canon, ci absenţa deocamdată a unei conştiinţe clare a protagoniştilor în privinţa acestuia. Un tânăr critic mă întreba zilele trecute cu cine pot fi înlocuiţi, bunăoară, Arghezi sau Rebreanu. Ideea lui era, probabil, că un canon nou înseamnă unul pe de-a-ntregul nou. Un alt semn de întrebare e legat de prezenteismul care caracterizează gândirea majorităţii tinerilor noştri contemporani. Convingerea multora că literatura începe cu ei le blochează accesul la patru sute de ani şi mai bine de literatură. Acelaşi tânăr critic se arăta dezinteresat de mai toţi scriitorii secolului XIX, fie mari prozatori, precum Ion Ghica, fie mari poeţi, precum Grigore Alexandrescu. Mi-am amintit că Paul Zarifopol manifesta acelaşi dezinteres, în epoca în care se fixa canonul interbelic, cu deosebirea că el era un cititor la curent cu tot ce era modern şi valabil estetic în literatura franceză, de la Flaubert şi Baudelaire la Proust, la Gide şi Valéry. Problema lui Zarifopol era snobismul, care însă este uneori pozitiv. Îngustimea viziunii este, ea, contraperformantă în cazul canonizării. Un canon sărac nu trăieşte mult. Mai ales că el se bazează pe prejudecata, întâlnită, nu o dată, la tinerii critici şi chiar la unii din generaţiile vechi, că literatura română este săracă şi victimă a unor „iluzii”. Selectiv, canonul trebuie să fie generos. O întrebare pe care mi-a pus-o un tânăr poet, de data asta a fost dacă e posibil să avem în viitor nu o singură listă canonică, ci mai multe. Întrebare interesantă, la care nu am un răspuns limpede deocamdată. Ideea mea de canon e opusă, în principiu, pluralităţii: eu văd în canon, pe lângă bogăţie, chiar dacă selectivitatea lui naturală implică „dispariţii” periodice mai numeroase în majoritatea epocilor decât „apariţiile”, şi o anume concordanţă. Concurenţa e fatală canonului, fiindcă ea se referă la succes, nu la valoare, şi e dictată de piaţa literară, nu de elita critică. Spiritul critic este acela care guvernează canonul, nu economia de piaţă. Un „canon” al succesului, precum acela pronosticat de „bătălia canonică” din SUA deceniilor trecute, ar însemna moartea literaturii, la fel cum wikipedia înseamnă moartea criticii.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara