Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Despre copilărie de Alex. Ştefănescu

Andreea Nanu, Cartea cuvintelor chivot, Bucureşti, Ed. Eikon, 2015.

Coperta: Bunicul Neculai Andruşcă şi bunica Anica, născută Grozescu, cu copiii lor într-o zi de sărbătoare (fotografie din arhiva autoarei). 228 pag. Andreea Nanu s-a făcut cunoscută în ultimii ani prin romanele sale fastuoase, ultraartistizate, inspirate de succesiunea anotimpurilor: Ziua cea mai albă, Numele ei era uitare şi Insula- melc (al patrulea este în curs de apariţie). 

Volumul Cartea cuvintelor chivot, apărut recent, reprezintă cu totul altceva, cuprinzând amintiri din copilărie.

Acest volum insuflă cititorilor români, în afară de melancolie, un sentiment de apartenenţă la aceeaşi cultură. Dincolo de universalitatea copilăriei, datorită căreia toţi copiii din lume au ceva comun, există în amintirile Andreei Nanu ceva greu de definit, specific românesc, constând într-o fel de voioşie din naştere, într-o vocaţie a bucuriei, într-o cuminţenie datorită căreia toate giumbuşlucurile, boroboaţele şi ghiduşiile rămân inocente, fără nimic pervers.

Faptele propriu-zise nu sunt senzaţionale. Senzaţională este rezonanţa lor afectivă. Născută la Oneşti, fiică a unor părinţi mereu ocupaţi, micuţa Andreea Nanu era lăsată aproape zilnic fie la bunicii din partea tatălui, Anica şi Neculai Andruşcă din Bogdăneşti (un sat de lângă Oneşti), fie la bunicii din partea mamei, Ioana şi Nicolae Iuga, care locuiau în Oneşti, la bloc. Copilul mai ajungea şi la Râmnicu-Sărat, la numeroasele rude ale Ioanei Iuga, originară din acel oraş patriarhal.

Cele mai multe amintiri sunt, bineînţeles, de la ţară. Memorialista ne oferă o adevărată enciclopedie literară a vieţii rustice, organizată pe anotimpuri şi îndeletniciri. Cunoaşte şi descrie amănunţit topografia curţii bunicii de la ţară, povestind printre altele că, fetiţă mică fiind, deschisese un... magazin în partea dinspre stradă a curţii:

„De partea cealaltă, în stânga porţii mari, era un intrând simetric unde îmi amenajasem o prăvălioară care prospera şi se îmbogăţea de la o zi la alta cu noi vestigii pe care le agăţam în gard: cioburi verzi, resturi de străchini, o sită spartă şi un canaf roşu. Anica mai prindea de veste şi le arunca pentru că «o vedeau vecinii cu gunoaiele în gard».”

Tot ce face bunica rămâne în mintea copilului pentru toată viaţa, nu numai din motive sentimentale, ci şi pentru că, în general, îndeletnicirile ţărăneşti sunt ritualizate şi practicate cu un fel de evlavie, ceea ce le face greu de uitat:

„Anica face cozonaci. Pune lapte, făină, ouă, zahăr. Miroase vanilia, dulce ca raiul. Tot felul de ingrediente rare, cu care se umblă cu grijă.... pentru că nu se găsesc! Şi pentru că din ele se fac lucruri speciale, pentru Dumnezeu şi pentru sfinţi. În timp ce eu încercam să rezolv mental problema unui astfel de transport cosmic, adică cum o să ajungă cozonacii în cer, Anica frământa de zor. Coca creşte, prinde viaţă. Anica acoperă cazanul mare cu un ştergar alb, folosit numai pentru aşa ceva şi îl pune deoparte la dospit. Trăgeam cu ochiul la făptura care prindea viaţă în albie şi care îşi revărsa burta albă, imensă, pe sub ştergar.”

În paradisul copilăriei pătrunde (dar numai în mediul citadin) şi câte o undă malefică emisă de comunism, stranie şi neliniştitoare pentru copii. Impresionant este din acest punct de vedere un episod din perioada „grădiniţei”, care poate fi utilizat ca un document moral dintre cele mai relevante de către cercetătorii din viitor ai dictaturii comuniste:

„Tovarăşa ne încolonă în patru rânduri, repetând ritmic îndemnul: «Cu faţa la tovarăşul Nicolae Ceauşescu!» Eu nu vedeam pe nimeni şi nu înţelegeam ce urmează, când deodată educatoarea ne arătă tuturor cu degetul tabloul conducătorului tronând pe peretele clasei, împunător şi măreţ printre jerbele de asparagus.”

Ce sumbră comedie, ce contrast violent între mistificarea agresivcaricaturală şi inocenţa copiilor!

La ţară, viitoarea scriitoare o are ca unică prietenă pe Lenuţica, o fetiţă din vecini, cu patru ani mai mare ca ea. Fără să o idealizeze, memorialista o eternizează ca personaj, o transformă într-o replică rustică a ei înseşi. Unul dintre cele mai frumoase momente evocate este acela al tentativei de zbor făcute de cele două prietene:

„Cerul era înalt, cu câteva franjuri de nori. Un stol de păsări trece, ca o strigătură ascuţită şi neterminată. Eu cu Lenuţica am hotărât că vrem să zburăm şi noi. Ne-am suit în vârful dealului, am deschis braţele în chip de aripi şi ne-am dat drumul la vale. Maimai să ne frângem gâturile.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara