Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Despre creatori, cu dragoste şi maliţie de Ioana Pârvulescu

După ce a scris, în 1988, o carte despre intelectuali, cu pasiune şi fără cruţare, jurnalistul şi istoricul britanic Paul Johnson a avut de înfruntat o obiecţie care nu e cu totul lipsită de temei. O spune chiar autorul: "Unii comentatori i-au reproşat o anumită meschinărie a perspectivei şi concentrarea asupra laturii întunecate a personalităţilor evocate. De ce nu am insistat asupra ipostazei creative şi eroice a elitelor?" Spre cinstea lui, Johnson a răspuns în modul cel mai frumos acestei rezerve: cu o nouă carte. Aşa s-a născut Creatorii. De la Chaucer şi Dürer la Picasso şi Disney (trad. Raluca Hampu, Libertas Publishing, Bucureşti, 2007), scrisă cu aceeaşi pasiune, dar cu accentele şi surdinele schimbate. Să nu ne lăsăm înşelaţi însă de bunele intenţii ale autorului. Sunt capitole acide şi în noua carte, de pildă cel despre Hugo, care s-ar fi încadrat perfect în Intelectualii (trad. Luana Stoica, republicată recent la Humanitas). Mai mult, spiritul "british", lipsit de inhibiţiile corectitudinii politice şi profitând de umorul aproape obligatoriu la conaţionalii lui, îl face pe Paul Johnson să recidiveze, cu graţie, în Creatorii, la fiecare figură evocată.

Ce desparte, în fond, maliţia şi chiar arsura unor observaţii ale autorului, de simpla răutate sau de o posibilă înclinaţie spre anecdotic, bârfă etc.? Răspunsul se află în ambele cărţi: în prima, capacitatea de a înţelege perfect opera (judecată cu propria minte), iar în a doua capacitatea de a o admira, ba mai mult, de a o iubi din toată inima. Aşa cum în Intelectualii se depăşeau biografiile lui Rousseau, Marx, Ibsen, Tolstoi, Sartre şi destui alţii pentru a se discuta raportul om-idee, idee-context, în Creatorii se depăşeşte biografia unor artişti, precum Chaucer, Dürer, Shakespeare, Bach, Tiffany, Dior, Walt Disney şi alţii, pentru a se ajunge la biografia creativităţii înseşi, din secolul al XIV-lea până azi. Trăim într-o lume în care - se vede cu ochiul liber - creativitatea e în scădere şi imitaţia e în creştere. Cu acest fenomen se confruntaseră deja Dickens şi, mai ales, Walt Disney, care erau nevoiţi să se grăbească să inventeze mereu ceva nou, ca să nu fie îngropaţi, uitaţi chiar, sub valul epigonilor. Iar azi, când mania copiei s-a dezvoltat ameţitor, când există reţete pentru orice (inclusiv pentru spontaneitate şi creativitate - ceea ce e o contradicţie în termeni) a citi despre forţa artistică absolută e reconfortant.
În Creatorii, Johnson îşi alege personaje din zone diferite ale artei: poezie, proză, teatru (ca unul care a jucat, încă din liceu, rolul lui Hamlet şi e prieten bun cu Tom Stoppard), muzică, arhitectură, insolita artă a sticlăriei, modă, pictură, desen animat. La rândul lor, artiştii care devin în carte un soi de personaje de film documentar sunt extrem de diferiţi, săraci şi bogaţi, boemi sau "burghezi" tipici (Bach!), femei (Jane Austen) şi bărbaţi, educaţi la şcoli înalte (T.S.Eliot) sau autodidacţi. Varietatea nu e întâmplătoare, din moment ce se caută un secret sau o definiţie a creativităţii.

Or, aici e surpriza. Spre deosebire de Intelectualii, carte din care se poate desprinde o definiţie, fie şi negativă, fie şi discutabilă, a prototipului - intelectualul e persoana "pentru care ideile sunt mai importante decât oamenii" -, în cazul creativităţii Johnson nu ajunge la o trăsătură distinctivă sau la un concept. Creatorii nu pot fi uniţi sub o umbrelă, definiţia creativităţii e greu de dat, iar autorul nu-şi asumă riscul s-o facă. În schimb, de-a lungul noii cărţi, dă târcoale "obiectului", îl adulmecă, îl descrie. Încă de la primul capitol stabileşte o trăsătură esenţială, pe care rareori o asociem creativităţii: curajul. Ca să fii un mare creator trebuie să ai curaj. Curajul de a "participa" la ciudatul joc al creaţiei, de a înfrunta vechiul, de a te expune, de a da ceva nou la iveală, de a-ţi depăşi limitele. Creativitatea implică imaginaţie, idei, metaforă (adică uşurinţă asociativă), multă concentrare, un efort fizic considerabil şi mult chin. Ultima frază a acestei cărţi aduce în discuţie marea dilemă a artiştilor şi rezolvarea ei memorabilă: "Toţi creatorii sunt de acord că este o experienţă dureroasă şi adesea îngro­zitoare, de îndurat mai curând decât de savurat, şi preferabilă doar aceleia de a nu fi creator deloc".

Paul Johnson ştie să-şi câştige cititorul, iar cărţile lui sunt greu de închis înainte de a le termina. Experienţa jurnalistică e folosi­toare scrisului, atunci când e dublată de o muncă intensă, de inteligenţă, şi dăunătoare, atunci când e numai "praf în ochi", ostentaţie şi superficialitate. Johnson se află în primul caz, iar formaţia lui de istoric ajută la asta. În cazul literaturii, de pildă, se fereşte să intre pe teritoriul hermeneuticii, al criticii literare, în schimb foloseşte copios istoria literară, statistica şi, ceea ce e mult mai important, arta de a sesiza mecanismele mutaţiilor, arta de a pune întrebări şi observaţia temeinică, provocatoare. Din capitolul dedicat lui Chaucer, de pildă, cititorul află, într-o manieră agreabilă, savuroasă, mai mult decât din multe studii de critică literară. Iată o lecţie a lui Chaucer (un fel de Grigore Ureche plus Creangă, plus Odobescu al englezilor) formulată scurt şi limpede de Johnson: "Nu cheltuieşte niciodată două cuvinte acolo unde unul singur este suficient". În eseul despre Dürer e înţelegere a ceea ce înseamnă să desenezi (Paul Johnson a practicat el însuşi pictura) şi biografie, şi statistică, şi punere în context. Un mic exemplu: "La 1500, pe când Dürer se apropia de treizeci de ani, iar tiparul funcţiona de patruzeci şi cinci de ani, totalul cărţilor depăşea 9 milioane". Câteva pagini mai încolo, o frază strecurată pentru cunoscători - "Atracţia sudului călduros, întotdeauna puternică asupra creatorilor germani, de la împăratul Frederic al II-lea (Stupor Mundi!) până la Goethe, a fost transformatoare pentru tânărul artist lacom de cunoaştere" - presupune cunoaşterea temeinică a culturii germane şi n-ar putea fi scrisă fără biblioteca intrată în sânge. În tumultul condeiului Johnson mai scapă şi truisme (poate anume, pentru a fi digerabil pentru un public cât mai numeros) şi chiar inexactităţi. De pildă, originea numelui Dürer, a cărui familie "venea din Ungaria", e presupusă a veni din maghiară "unde Dürer înseamnă Ťpoartăť". Nu am găsit confirmarea în dicţionar şi nici la vorbitorii de maghiară.

Maliţia lui Johnson va deranja din nou, cred, pe mulţi cititori şi nu mai puţin pe cititoare. În capitolul dedicat în principal lui Jane Austen, capitol al cărui titlu nu-i prea limpede, în lipsa virgulei: "Ne alăturăm doamnelor?" sunt afirmaţii nu tocmai cavalereşti, pe ideea fizicului unor scriitoare care au deschis drumul romanului. George Sand: "Era urâtă, ca şi de Staël, cu o faţă lungă şi lugubră. Nu avea o siluetă băieţească, aşa cum se presupune în mod greşit, ci voluminoasă." Sainte-Beuve depune mărturie: "Avea un suflet mare şi un fund pur şi simplu enorm". George Eliot (Mary Ann Evans) apud Frederick Locker: "Avea o faţă cabalină. Capul ei fusese croit pentru o femeie mult mai voinică. Hainele pe care le purta îi ascundeau talia şi o făceau să arate ca o scândură". Jane Austen a renunţat să se mărite, fiind prea pretenţioasă, şi acesta a fost norocul ei, a născut cărţi, iar nu copii. Nu-i iartă nici pe bărbaţi (nu-l putem acuza de sexism, dimpotrivă, e "prea egal" cu femeile). Unu-i scund, altul escroc, altul fustangiu, cei mai mulţi cerşesc întruna bani, fără cea mai mică ruşine. T.S. Eliot nu ştim dacă s-ar fi bucurat de presupunerea că, în ciuda celor două căsătorii, a rămas toată viaţa virgin, în schimb Hugo poate s-ar fi simţit bine ştiind că e plasat în extrema cealaltă. Încă de la titlu: Geniul fără minte, capitolul despre Hugo e scris fără simpatie, nu şi fără savoare. E posibil ca pe Paul Johnson să-l fi iritat şi lipsa unei ediţii de opere complete şi critice la un autor important ca Hugo, şi golurile, mai ales în ce priveşte editarea corespondenţei, ceea ce îngreunează mult munca unui cercetător. Oricum, eforturile lui Johnson de a-i înţelege pe francezi, cu specificul lor, pare mai mic decât acela de a-i înţelege pe creatorii din spaţiul anglo-saxon. Viaţa amoroasă hugoliană este ridiculizată cu zâmbet subţire. O frază ilustrativă, cea mai inocentă, despre funeraliile lui: "Cheltuielile pentru înmormântare au atins o sumă enormă, un milion sau chiar mai mult, iar Edmond de Goncourt consemna că aflase de la poliţie că toate bordelurile fuseseră închise şi drapate în crep negru în semn de respect (foarte potrivit dacă ne gândim că Hugo fusese unul dintre cei mai buni clienţi ai lor), deşi în noaptea din ajun, pe când trupul neînsufleţit era expus cu toată pompa sub Arcul de Triumf, fetele lucraseră cu spor în mulţimile adunate".

Dar maliţia este concurată şi învinsă în această carte de admiraţie şi afecţiune. Frazele de încheiere sunt toate antologice, pecetluind cu dragoste întregul. Cititorul mai are un beneficiu: se alege cu un Chaucer, cu un Shakespeare, cu un Bach, cu un Turner, cu un Hokusai, cu o Jane Austen şi cu toţi ceilalţi vii, iar nu cu palide şi încremenite figuri de panopticum.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara