Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Despre inofensivele şi totuşi subversivele benzi desenate de Alex. Ştefănescu

Ioan Stanomir face parte din grupul („din banda” – ar fi spus un activist al PCR de la o înaltă tribună, „din lotul” ar fi scris un ofiţer de Securitate în raportul lui către superiori) celor patru tineri autori care după căderea comunismului în România s-au lansat în „explorări” ale acestui regim.
Ceilalţi trei sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici. Inteligenţi, cultivaţi, capabili să se exprime precis şi elegant, membrii grupului s-au grăbit să reconstituie şi să analizeze stilul de viaţă comunist, folosindu-şi memoria, dar şi memoria culturală. În 1989, când s-a prăbuşit sistemul, erau doar nişte adolescenţi, astfel încât nu se puteau baza numai pe amintirile lor. Volumele semnate de ei (În căutarea comunismului pierdut, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2001, O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, Iaşi, Ed. Polirom, 2004, Explorări în comunismul românesc, Iaşi, Ed. Polirom, vol. I, 2004, vol. II, 2005, vol. III, 2008) prezintă toate interes şi, odată cu trecerea timpului, valoarea lor va creşte.
Ceea ce îl distinge pe Ioan Stanomir de colegii săi este o anumită gravitate. Caracterul livresc al comentariilor, spiritul ludic, tendinţa de a prezenta un „regim ilegitim şi criminal” sub forma unui comunism de operetă îi sunt şi lui proprii. Dar Ioan Stanomir manifestă mai frecvent decât ei un sentiment de responsabilitate dureroasă faţă de ceea ce s-a întâmplat în România.
Tocmai de aceea ne poate surprinde recenta sa carte despre benzile desenate, Camera obscură. Din România se ridică până la cer, în momentul de faţă, un cor de vociferări asurzitoare ale analiştilor politici (undele sonore fac să se zgâlţâie până şi avioanele în văzduh), iar Ioan Stanomir evocă nostalgic-surâzător revistele pentru copii de altădată, ca Pif sau Cutezătorii (aceasta din urmă caracterizată ca o copie palidă a revistei franţuzeşti). Este ca şi cum în plin război, cu gloanţele şuierând pe lângă el, un soldat şi-ar da jos raniţa din spate şi s-ar apuca să culeagă flori de câmp.
În copilărie, autorul a fost atât de pasionat de benzile desenate, încât şi-a mobilizat părinţii să-i procure fiecare nou număr din Vaillant şi, în continuare, din Pif Gadget, ca şi din alte reviste cu profil asemănător, şi s-a lăsat absorbit, într-o stare de maximă receptivitate, de poveştile din paginile lor. Poveşti scrise simultan în două limbaje complementare – lingvistic şi grafic – care îl fermecau şi îl transportau (ca pe mii de alţi copii din întreaga lume) într-o lume imaginară, a aventurii şi cavalerismului. Aşa se explică de ce acum, la maturitate, poate descrie acea lume cu exactitate, ca şi cum ar fi locuit în ea. Îi cunoaşte şi personajele, pe unele chiar le-a îndrăgit şi, din când în când, i se face dor de ele. Nu întâmplător cartea se încheie cu un capitol plin de melancolie despre cel mai iubit dintre pământenii nepământeni din benzile desenate, Corto Maltese: As I lay dying. O elegie pentru Corto Maltese.
Să citeşti o operă literaro-grafică cu candoare, în copilărie, şi să o analizezi cu instrumente critice sofisticate, la maturitate, iată o situaţie ideală pentru realizarea unei exegeze desăvârşite. Dacă ar fi după mine, i-aş identifica pe elevii care urmează să devină, cândva, critici literari şi le-aş da să citească de pe acum cărţile autorilor de azi, pentru ca peste douăzeci-treizeci de ani să le comenteze cu maximă competenţă.
Dar să revin la impresia iniţială că, într-un moment dramatic al istoriei noastre, când tot ce se întâmplă în România seamănă cu o naştere sângeroasă, Ioan Stanomir se ocupă de inutilităţi graţioase. Este o impresie falsă. În realitate, autorul are în vedere permanent contextul istoric, explicând ce au însemnat benzile desenate în timpul comunismului, regim politic care poate fi definit ca o formă de mortificare instituţionalizată.
Cartea începe ca o poveste tristă: „A fost odată ca niciodată o ţară fără culori, o ţară în care unica nuanţă ce domina peisajul de fabrici şi uzine era cenuşiul, o ţară în care până şi curcubeul avea tristeţea unei mire de televiziune alb-negru.”
Dar, niciodată nu e totul pierdut: „Şi totuşi, undeva, departe de această ţară în care fericirea te contamina cu energia ei cazonă, se afla un pământ în care mai existau culori (...). Atunci când locuitorii ţării fără de culori îşi întindeau pe blocuri şi în curţi antenele lor, ca nişte zmeie de metal, ajungeau până la ei vocile acelei lumi atât de diferite.”
Printre mesajele venite din acea lume inaccesibilă Ioan Stanomir înscrie şi aparent inofensivele benzi desenate. Ele aveau o încărcătură subversivă mult prea subtilă pentru a fi descifrată de autorităţile comuniste.
Volumul Camera obscură se remarcă nu numai prin farmec literar, ci şi prin dramatismul ideilor. Ioan Stanomir este unul dintre cei mai valoroşi eseişti afirmaţi după 1989.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara