Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Despre istoriile literare de Nicolae Manolescu


Un singur lucru, dar care mie mi se pare esenţial, n-a fost observat în legătură cu Istoria critică din care am publicat primul volum şi anume sensul pe care l-am dat citării frecvente a opiniilor anterioare despre operele literare ale trecutului. N-a scăpat, fireşte, ochiului vigilent al comentatorilor faptul ca atare de a nu trece sub tăcere bibliografia critică. Ar fi fost şi greu, dat fiind că, specie didactică la origine, istoria literaturii, indiferent de originalitatea ei, n-a făcut de obicei caz de istoria receptării. A receptării critice, vreau să spun. Problema mea, cînd am repus în drepturi critica de dinainte, n-a fost doar una morală, de onestitate, aş zice, a recunoaşterii meritelor unor precursori. A fost şi una ştiinţifică. Remarcasem, parcurgînd atît operele, cît şi imaginile lor în epocă sau mai tîrziu, că, mai cu seamă în cazul unor opere de care ne despart secole, lectura ori relectura textelor oferă mai puţine satisfacţii istoricului decît aceea a comentariilor critice, concomitente ori succesive, acceptabile sau depăşite, contradictorii sau asemănătoare. Cu alte cuvinte, băgasem de seamă că refacerea procesului de receptare continuă să ne intereseze şi atunci cînd operele înseşi ne apar desuete sau, pur şi simplu, moarte estetic.
E. Lovinescu punea această constatare la baza teoriei lui asupra mutaţiei valorilor estetice. Mi-a trebuit un timp ca să mă conving de valabilitatea tezei. Cînd eram tînăr, conveneam cu oarecare neplăcere la ideea relativităţii în timp a valorii. Preferam s-o cred absolută. Astăzi înţeleg că Lovinescu avea dreptate. Schimbarea codului - estetic, etic, religios etc. - afectează valoarea, deseori ireversibil, şi, o dată excluse din canon, operele pot deveni obiect de studiu academic, dar nu mai sînt citite din plăcere. în schimb, ţesătura de opinii, aprecieri, polemici din jurul operelor vechi îşi păstrează uneori o miraculoasă actualitate. Altfel spus, contextul operelor se dovedeşte mai puţin sensibil la variaţiile de timp şi de mentalitate decît textul lor. Critica, sub toate formele ei, are o posteritate mai lungă şi mai sigură decît arta. Nouăzeci la sută din autorii care fac obiectul analizelor lui Sainte Beuve din Lundis-uri, de exemplu, au fost daţi uitării. Paginile criticului despre ei se citesc încă, şi cu ce bucurie! Iar cînd receptarea e urmărită sistematic, istoria literară reuşeşte să devină mai palpitantă decît simplul comentariu, din unghiul de astăzi, al operei.
Nu vreau să relansez disputa din jurul lui Eminescu. Dar nu mă îndoiesc că, nu peste mult timp, poezia lui va avea mai puţini cititori (nu-i iau în discuţie pe studioşi, pe specialişti, pe profesorii de literatură) decît studiile care vor descrie felul în care poetul a fost citit de către Maiorescu în anii '80 ai secolului XIX, de către Călinescu după cincizeci de ani sau de I. Negoiţescu în deceniile 6-7 ale secolului XX. N-am idee pe cîţi cititori mai poate conta în anul 2000 Ţiganiada, dar o critică a criticii referitoare la epopeea lui Budai ar conta, fără nici o îndoială, pe destui cititori, mai ales dacă ar fi bine făcută.
Nu trebuie să se tragă numaidecît de aici concluzia că arta are o viaţă mai scurtă decît critica. în definitiv, n-avem destule dovezi în sprijinul ei, dat fiind că, în ce priveşte, critica există abia de cîteva secole. Problema mea era capitolul de receptare din istoriile literare. El lipseşte, spuneam, din toate. Motivul lipsei fiind tradiţia didactică a unor astfel de lucrări ori orgoliul de a fi original al autorilor lor, rezultatul e că istoricii literaturii îşi retează cu mîna lor o bună parte din şansa de a fi citiţi în viitor. Restituirea climatului intelectual în care, de-a lungul vremii, au avut loc confruntări de judecăţi şi de opinii este un factor de conservare important, ca alcoolul în care se ţin fructele. Lucrînd la Istoria critică nici nu mi-am pus, la drept vorbind, problema în aceşti termeni, cum să-i numesc, interesaţi. Dar m-am gîndit că este cinstit să-i indic cititorului sursa de satisfacţie cea mai vie pe care o descoperisem eu însumi şi anume freamătul stîrnit în jurul unor opere, multe tăcute astăzi, ca o pădure desfrunzită, de cuvîntul criticilor de ieri sau de astăzi. Orice operă are o astfel de umbră în mijlocul căreia străluceşte. Luaţi-i umbra şi dispare strălucirea. O istorie a literaturii trebuie să fie şi una a criticii acestei literaturi, a umbrei care protejează operele de uitarea deplină.