Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Opinii:
Despre Mihai Botez şi disidenţa românească de Viorica Oancea

Era la sfârşitul anilor ‘70, puţin după cutremurul din ‘77, lucram la Editura Enciclopedică Română şi încă nu simţisem direct, în toată amploarea lui, şocul represiunii ceauşiste ce se pregătea. Semnale erau peste tot, dar noi, cei ce trăisem anii ‘50- ‘60, cu arestările nocturne şi teroarea ocupaţiei ruseşti, dar şi bucuria anului 1964, când oficial se dăduse drumul tuturor deţinuţilor politici, nu credeam că acele vremuri, teroarea anilor ’50-’60, ar putea reveni.

Relativa speranţă în care trăiam era tulburată, ce e drept, de semnale îngrijorătoare ce începuseră de mult, de după vizita lui Ceauşescu în China, – dar le percepeam punctual şi treptat. Topirea antologiei poeziei româneşti întocmite de Nicolae Manolescu, eram tentaţi a o pune pe seama laşităţii unor scriitori proletcultişti veleitari, care manipulaseră puterea analfabetă, restaurarea cenzurii cu mai multe foruri decizionale, nu se vedea încă bine după ce se desfiinţase oficial direcţia presei, etc. De aceea, ştirea, care circula şoptit, că Vlad Georgescu fusese arestat în plină zi, ostentativ, luat de la Institutul de Studii Sud-Est Europene şi dus direct in arest, ne impresionase îngrozitor. Cu atât mai mult cu cât Vlad Georgescu era unul din autorii respectaţi ai redacţiei, un istoric de frunte, cunoscut ca unul dintre cei mai înzestraţi istorici tineri, cu lucrări publicate peste hotare şi stagii de cercetare în străinătate, participant la congrese internaţionale alături de cei mai prestigioşi specialişti din lume. Ştiam vag că Vlad Georgescu, personalitate de frunte a intelectualităţii româneşti, încercase, alături de Mihai Botez, şi el în vârf de carieră ştiinţifică în acel moment, şi apoi cu sprijinul, până la emigrarea apropiată, şi al filosofului P. Mocanu, să creeze o universitate volantă în care să se desfăşoare dialoguri libere, necenzurate, în urma unor prelegeri pe diferite teme de interes, ce nu erau cuprinse în programele oficiale... Ideea era de a obţine un dialog, ce cuprindea o mare varietate de teme ce ar fi contrazis unanimitatea generalizată, un nucleu de societate mai întâi ştiinţifică, dar de fapt civilă, după modelul universităţilor volante poloneze. Ele (fiind volante, puteau fi mai multe) ar fi iniţiat un dialog între membrii societăţii, şi mai apoi un dialog cu puterea. Ideea nu era neapărat subversivă, ci constructivă în cel mai adevărat sens al cuvântului. Trebuia ca această universitate volantă să stimuleze dialogul liber, să-i înveţe pe membrii ei că unanimitatea imbecilizantă nu poate fi singura soluţie, şi că din părerile diferite ale mai multora se poate naşte ceva diferit şi superior proiectului iniţial. Discuţia, dialogul, pe care îl îndrăgiseră în climatul universităţilor americane şi europene li se păreau, lui Vlad Georgescu, ca şi lui Mihai Botez, benefice pentru viitorul climat al României şi pentru statutul intelectualului român, ce avea o şansă să nu mai fie în viitor atât de diferit educat faţă de cel crescut în alte culturi, ce beneficiază încă de tradiţii democratice, care existaseră şi pentru generaţiile româneşti dinaintea catastrofei comuniste. Ştirea la „Europa Liberă”, comentată de Noel Bernard, că „Vlad Georgescu a fost pus in libertate”, (de altfel, destul de mult timp după ce fusese arestat) „sub presiunea opiniei publice”, a fost completată mai apoi „şi cu sprijinul autorităţilor americane”. Harry Barnes, ambasadorul SUA atunci, era prieten cu Vlad Georgescu şi îl cunoştea şi pe Mihai Botez, care revenise în ţară la sfârşitul lui 1976, după un prim stagiu de succes de mai multe luni la Woodrow Wilson Center, Washington DC.

Vlad Georgescu şi Mihai Botez, doi tineri atunci, în plină ascensiune a unor cariere ştiinţifice de succes (Mihai Botez avea 36 de ani în 1976, iar Vlad Georgescu, şi el, mai puţin de 40 de ani) îşi doreau, pentru ei şi pentru ceea ce ei considerau a fi mediul de desfăşurare a activităţii intelectuale aici, crearea unui climat occidental, care li se părea posibil într-un viitor apropiat. Mihai îmi povestea mai târziu, că, – în atmosfera care i s-a părut extraordinară, în cele câteva luni petrecute „aproape de Congresul american”, în Washington DC, la Centrul Woodrow Wilson, unde aveau loc dezbateri libere, deschise (care apoi se publicau), cu specialişti şi profesori de elită din toată lumea adunaţi laolaltă ca să-şi pună întrebări şi să propună soluţii legate de viitorul omenirii, de problemele de demografie, poluare, comunicare, ale anilor ‘76, – s-a gândit că de fapt nimeni nu a încercat, în noile condiţii, în România, după moartea lui Dej şi plecarea ruşilor din ţară,să folosească cele câteva pârghii democratice care ar fi putut fi găsite, teoretic, respectând Constituţia comunistă a României, dar cerând ca guvernul comunist să-şi ţină promisiunile constituţionale faţă de cetăţenii săi.

Mihai Botez era viitorolog şi era conştient de dezastrul economiei planificate, şi prost planificate, era conştient de incompetenţa la vârf a deciziilor, dar, ca şi Vlad Georgescu, era convins că trebuie încercat ceva, se poate schimba ceva, ceva ce se reuşise parţial în Polonia, în Ungaria, în Cehoslovacia, prin forţarea unui dialog cu puterea. Ei sperau şi că există pentru români şi o altă cale decât exilul, devenit, din ce în ce mai mult, soluţia individuală generalizată a rezolvării situaţiei din România. După eşecul mişcării Goma, al SLOMR, al celor două memorii din partea intelectualilor români iniţiate de Vlad Georgescu, şi de Mihai Botez, ce ar fi trebuit semnate de reprezentanţi de frunte ai oamenilor de cultură din România şi care nu au primit decât semnăturile autorilor, după încercarea lui Radu Filipescu de a obţine adeziuni prin manifeste, a fost clar că liderii comunişti români nu erau dispuşi să tolereze nici o formă de asociere a contestaţiei, „trebuia aşadar găsit un alt procedeu de solidarizare a celor ce vor să participe la o schimbare a unanimităţilor generalizate în pluralisme asumate sau poziţii independente de care puterea discreţionară să fie nevoită, la un moment dat, să ţină seama...

Două au fost prilejurile fericite care păreau să favorizeze o soluţie pentru „occidentalizarea”, de fapt democratizarea, treptată, a societăţii româneşti atunci. Prima a fost semnarea de către România a documentului de la Helsinki, în 1974, care prevedea libertatea de expresie şi de opinie, apoi, extraordinara mişcare a drepturilor omului, iniţiată de preşedintele Carter, care a dat o mare lovitură regimurilor totalitare, şi prin care de fapt, America s-a declarat deschis apărătorul libertăţilor individuale, încălcate în dictaturile din întreaga lume. Prin posturile de radio „Europa Liberă” (şi cele similare, în alte limbi, destinate ascultătorilor din „lumea a doua”, lumea regimurilor comuniste) – posturi plătite de Congresul american, (de fapt din impozitele pe care contribuabilul american, educat în spiritul libertăţilor individuale şi colective, a fost de acord să le plătească ) – cetăţeanul defavorizat şi neinformat din lumea comunistă avea acces liber la informaţia interzisă în ţara lui, putea fi informat despre ce se întâmplă în lume, putea fi apărat dacă îşi manifesta o opinie contrară faţă de cea a guvernului său. Numirea lui Vlad Georgescu ca director la „Europa Liberă”, imediat după emigrare, avea să fie ocazia favorabilă a definitivării, de către Mihai Botez, a conceptului de „disidenţă solitară”, care presupunea, de la început, complicitatea celor doi disidenţi.

Mihai Botez îşi folosea din plin dreptul constituţional de a avea altă opinie decât cea oficială, şi anume opinia unui specialist, matematician şi viitorolog avizat asupra problemelor de strategie şi de dezvoltare, scria memorii trimise la Consiliul de Stat, la CC al PCR, la Cabinetul 1 şi 2, la Marea Adunare Naţională, în care critica realităţi şi decizii, dar îşi exprima totdeauna şi păreri constructive, alternative pentru „viitori posibili”, neoferind niciodată o singură şi de neatacat soluţie, ci invitând la dezbatere... Contactul cu ambasadele străine, unde avea mulţi cunoscuţi, îi asigura şi o oarecare protecţie faţă de autorităţile române, care nu-şi permiteau să-şi strice imaginea cu persecuţii deschise împotriva unui disident cunoscut şi peste hotare (v. memoriile lui Jean Marie le Breton), care nu făcea nimic ilegal. Pe de altă parte, îi ofereau şansa să poată trimite fără risc scrisorile către Vlad Georgescu, în care se punea la cale o strategie, înţeleasă de cei doi disidenţi şi pusă în practică împreună. Scrisorile către Vlad Georgescu, publicate, pun la dispoziţie această organizare atât de bine gândită a unei structuri virtuale „de rezistenţă civic intelectuală”, cum spune undeva Emil Hurezeanu.

Securitatea îl urmărea pe Mihai Botez necontenit, şi mai ales după ordinul de compromitere în străinătate din 31 martie 1982, măsurile împotriva lui s-au intensificat. Securitatea ştia că are legături cu „Europa Liberă”, că nu se sfieşte să critice deschis regimul de la Bucureşti, dar nu exista nici o probă că ar putea fi asociat cu cineva, argumentul în favoarea lui era tocmai că este singur, că „nu unelteşte”, iar părerile lui nu sunt secrete, ele sunt trimise pentru a fi cunoscute la cel mai înalt nivel al puterii, interviurile critice date unor ziarişti străini nu spun altceva decât ce spune deschis tuturor. Mihai Botez, în calitate de cetăţean, are dreptul la altă opinie, dar atâta timp cât nu încalcă constituţia, nu poate fi pedepsit. Datorită poziţiei lui critice, este retrogradat, i se ia dreptul de semnătură şi de prelegeri universitare, nu i se dă drumul la conferinţe ştiinţifice, dar el este prezent prin lucrări la congrese internaţionale trimise prin „Europa Liberă” de fiecare dată (v. Scrisori către Vlad Georgescu) şi, datorită strategiei de legătură cu Vlad Georgescu, ţine, pe cât posibil, relaţii cu prieteni şi confraţi din străinătate. Nu cere plecarea definitivă din ţara lui, ci încearcă să schimbe ceva aici. Această poziţie este atât de atipică faţă de cea obişnuită a altor oponenţi, încât dă mari bătăi de cap autorităţilor care nu pot scăpa de el.

Mihai Botez va face tot ce va putea pentru a aduna la un loc, prin „Europa liberă”, contestaţiile altora, devenind transmiţător al unor asemenea mesaje, al căror rol devenea din ce în ce mai preţios. Orice act îndrăzneţ trebuia încurajat, ideea de solidaritate şi solidarizare împotriva răului devenea tot mai necesară. Aşa a devenit Mihai Botez purtătorul spre „Europa Liberă” al unor mesaje trimise de ţărănişti bătrâni, foşti deţinuţi politici, jurişti teoreticieni, scriitori, care o dată cu emisiunile Monicăi Lovinescu, dar şi datorită unor luări de poziţie în Uniunea Scriitorilor, se făceau tot mai auziţi la postul de radio amintit. Începuse să se închege un dialog cu personalităţi din exil care aveau ceva de spus despre spaţiul de unde plecaseră, dar care nu le era indiferent. Efectul cel mai mare, însă, de văzut cu ochiul liber, era pentru scriitori. Păstrând în frunte câteva nume agreate de conducerea de partid, Uniunea Scriitorilor reuşise să izoleze lăudătorii de profesie, plagiatorii, proletcultiştii înrăiţi, prin solidarizarea (relativă, desigur, căci solidarizare nu înseamnă unanimitate) a scriitorilor nealiniaţi. „Europa Liberă” a avut un rol foarte important în limpezirea apelor. Până la urmă, toţi cei talentaţi şi de bună-credinţă au avut de câştigat datorită unei ierarhii noi, ce se decanta după expirarea fostei generaţii proletcultiste a lăudătorilor realismului socialist. Există, desigur, specialişti mult mai avizaţi decât mine în analizarea felului foarte special în care politica „Europei Libere” s-a mulat pe nevoia unor scriitori de a avea curaj şi de a spune adevărul. Felul extraordinar în care au reuşit să păcălească sau uneori să învingă cenzura şi propaganda ceauşistă unii oameni curajoşi din câmpul literelor, impunând, constant şi perseverent, sinceritatea, stimulându-i, poate inconştient, şi pe alţii să aibă curaj, reprezintă, cred eu, unul din succesele „Europei Libere”. Nu este de neglijat în acest sens, rolul atât de important al unor scriitori consacraţi, dar şi calitatea criticii literare impuse de „Europa Liberă” prin aceeaşi lungime de undă ce însufleţea critica literară de la Paris, dar şi cea a ierarhiilor obiective şi de cursă lungă propuse de Nicolae Manolescu, din Bucureşti. Aş afirma, fără frica de a exagera, că tot ce a fost disidenţă românească a fost, într-un fel sau altul, legat de „Europa Liberă”.

Vorbind despre disidenţa sa, Mihai Botez spune, în postfaţa ediţiei din 1992 a cărţii Românii despre ei înşişi. „Din punctul de vedere al vieţii mele pesonale, am simţit revoluţia din decembrie 89 şi evenimentele ce au urmat ca pe o mare eliberare. Din 78, de când intrasem în disidenţă, mă simţeam – poate ridicol, dar adevărat - împovărat cu grija de a face auzit glasul românului care din felurite motive, nu se „exprimă” atât în ţara lui, cât şi în afara ei. Când, în primele zile după doborîrea dictaturii, am văzut că se reconstituie partidele politice istorice şi se înfiinţează atâtea altele, şi când am primit primele „ziare libere” din România devenită anticomunistă, am simţit că mandatul meu – pe care de fapt mi-l asumasem singur, aş spune nedemocratic, dar ce era să fac dacă alţii mai acătării nu se arătaseră până atunci? – luase sfârşit”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara