Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Despre nefericire de Adrian G. Romila

Adrian Alui Gheorghe, Luna Zadar, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 254 pag.

Am spus în alte părţi, de mai multe ori, că poetul care scrie proză rămâne centrifug. Mişcarea discursului său poziţionează personajele şi evenimentele mai mereu în jurul limbajului şi a lunecoaselor sale capacităţi de expresie, în detrimentul pretinsei coerenţe a epicului, care ar miza pe progresul logic al acţiunii. E un refuz al coagulării unei poveşti prea unitare, dar compensează printr-o ramificare a ocurenţelor de sens. Nu că ar mai conta astea, astăzi, când genurile s-au relaxat cam demult.

Urma (2013) şi Laika (2014) au fost două excelente microromane politice cu oameni şi fapte, adică „aşezate”, în genul lor. Poet, prin vocaţie, Adrian Alui Gheorghe a arătat, cu ele, că poate scrie proză, una bună. Acum a schimbat registrul. Subintitulat „roman”, Luna Zadar e, de fapt, un macropoem în proză despre identitate, tristeţe şi suferinţă, într-o lume dată peste cap de războaie, dictaturi, trădări şi imoralitate. Prietenia, loialitatea, iubirea, ancora socială a familiei par golurile recente ale omenirii, deplânse constant de lungul discurs al lui Albert, naratorulpersonaj. Cu inserţii dramatice (numele vorbitorilor sunt trecute, uneori, la începutul replicilor) şi dese interstiţii poetice, cu decalaje temporale şi spaţiale (înainte şi după 1989, în România; după 1990 în Serbia şi Suedia) şi monoloage despre relativitate şi nihilism, cu mici parabole sapienţiale hazlii şi simbolizări aparent exterioare subiectului, romanul lui Adrian Alui Gheorghe poartă din plin amprenta poeziei. În ritmuri diferite, frazele sunt organizate ca nişte versuri lungi, inclusiv în partea a doua, care e mai pronunţat narativă şi mai elocventă, pentru întregul mesaj al cărţii.

Rezultat al legăturii „întâmplătoare” dintre un occidental, specialist în energie nucleară, adus în România comunistă, şi o româncă racolată de Securitate, pentru că ştia engleză, tânărul Albert porneşte în căutarea tatălui. Răscoleşte, mai întâi, Arhivele CNSAS şi, în dosarul mamei decedate accidental, dă peste scrisorile ei de dragoste către „vikingul” Olaf Svennson, întors în Suedia după încheierea sejurului românesc. Drumul de recuperare a originii şi a identităţii biologice e presărat, după căderea comunismului, cu visuri de îmbogăţire, în Italia, cu peripeţii prin Belgradul bombardat de NATO şi cu rătăciri prin întortocheatul Stockholm. Nu lipsesc dezamăgirile constante şi noile revelaţii destinale. Jefuit de bani, purtând statut de emigrant în ghetourile sârbeşti, muncitor de ocazie, părăsit de prieteni, derutat de meandrele informaţiilor din dosare şi de obscurele adrese suedeze, itinerantul personaj află că, prin Svennson, ar putea fi un descendent nelegitim al magnatului Rockeffeler. De aici genealogia americano-evreiască şi eventualitatea unei mari moşteniri.

Întâmplările prin care trece Albert sunt, de fapt, bornele vagi ale unei lumi în disoluţie. Ele se ivesc treptat, mascate de un imens monolog fragmentar, ca o declaraţie de anchetă în care, pentru a eluda adevărul, acuzatul amestecă mituri, poveşti şi reflecţii metafizice. Personajele chiar discută, la un moment dat, despre imposibilitatea existenţei unei realităţi „tari”, despre absurd, teoria „nimicului” şi a inconsistenţelor ontologice. Spectrul a doi criminali cu nume rezonante pluteşte deasupra tuturor marilor evenimente istorice şi individuale (temuţii fraţi albanezi Adolf şi Vissarionovici), literatura dă buzna peste tine când nu te aştepţi (la adresa de pe plicuri locuise cândva Ibsen – o semnificativă trimitere la teatrul din discurs şi din viaţă), poţi avea o aventură sexuală chiar cu păzitoarea arhivelor, iar ipoteticul tată găsit, în sfârşit, nu-i decât un bătrân alcoolic şi singur, care nu-şi mai aminteşte mare lucru. Identitatea ta şi a lumii pe care încerci s-o reconstitui rămâne în aer, pierdută între imponderabile, la fel ca povestea modernă şi amestecată în care vrei s-o prinzi. Abia atunci omniprezentul cântec al menestrelilor Apostolis şi Zobar îşi arată, printre lacrimi, durerosul adevăr: „ah, fericire, am dat de gustul tău / pe limbă eşti dulce, pe cerul gurii amară, / luna zadar a urcat pe cer / dar noaptea întârzie să apară”.

Despre tristeţea de-a te naşte şi dea fi, despre zădărnicie şi despre prea târziu e noua carte publicată de Adrian Alui Gheorghe. Albertina şi Albert sunt victimele unei vieţi în care n-au avut multe de ales şi-n care nu există vreun leac pentru nefericire. Polimorf şi muzical, în concepţie, Luna Zadar dovedeşte capacitatea de reinventare a unui scriitor care ne obişnuise, oarecum, cu un stil. L-a schimbat, puţin, în limitele peremptorii ale aceleiaşi valori. Încă o carte foarte bună a aceluiaşi, vreau să zic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara