Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Despre percepţia feminităţii de Pavel Şuşară


Expoziţia pictorului Dumitru Ivan de la Bucureşti, Galeria Artis, şi Cluj, Muzeul de Artă, şi expoziţia Nudul, Galeria Lima, proprietate a soţilor Dana şi Viorel Bucuraş, din Timişoara, deşi, la prima vedere, sînt foarte diferite, au, în esenţă, ceva în comun. Mai întîi, ambele sînt expoziţii de recuperare, prima - a unui artist ieşit de peste douăzeci de ani din orizontul artei româneşti, cea de-a doua - a unui gen, nudul, cu o mare carieră istorică, în general, şi interbelică, în particular, pe cît de spectaculos, pe atît de dificil. În al doilea rînd, ceea ce le uneşte este reperul lor absolut, şi anume feminitatea, în cazul lui Dumitru Ivan una spectrală, evanescentă, sursă primă a unei desfăşurări ulterioare baroce, în cazul Nudului - un model nemijlocit, pretext irezistibil pentru arhitecturi plastice pe măsură.


O artă a contrariilor

Dumitru Ivan s-a născut în anul 1938, la Timişoara. Îşi începe studiile artistice la Cluj, cu Petru Feher, şi le continuă la Bucureşti cu Petre Dumitrescu şi Florin Mitroi. Biologic, dar şi ca opţiune estetică, el aparţine generaţiei lui Horia Bernea, aşa cum se prefigura ea în deceniile şapte-opt ale secolului trecut.

Analizată ca experienţă individuală strictă, aşa cum şi este, în esenţă, orice exprimare artistică, pictura lui Dumitru Ivan întruneşte, simultan, trei caracteristici fundamentale care o scot de sub dependenţa strictă a limbajului. Mai întîi, ea reprezintă simptomul unei spaime de vid şi, simultan, expresia unei continue stări jubilatorii. Indiferent dacă este vorba de lucrări mai vechi sau mai recente, lupta cu spaţiul, cu suprafaţa albă a pînzei, dar şi bucuria de a triumfa prin culoare şi de a clama supremaţia prin formă sunt prezente în aceeaşi măsură şi se manifestă la fel de puternic.

În al doilea rînd, în cîmpul fragil al culorii, oricît ar părea de paradoxal, vocaţia unui decorativism amplu şi fascinaţia pentru ritmurile care susţin adevărate construcţii simfonice sunt contrapunctate prin tensiunile irepresibile pe care le generează fie dinamica liniei, fie nenumăratele contraste, de la cele statice, de cantitate, si pînă la impulsivitatea complementarelor.

Şi, finalmente, în al treilea rînd, această pictură, care se complică proporţional cu intensitatea privirii, se dezvăluie ca o continuă oscilaţie între ordine şi disoluţie, între imaginea unei lumi reduse pînă la detaliul ei constitutiv şi rigoarea absolută pe care o salvează memoria unui antropocentrism structural, identificat ca ipostază a unei feminităţi arhetipale, chiar dacă uneori esenţializat, alteori aluziv sau numai difuz.

Oximoronică în viziune şi în limbaj, fundamentată riguros pe contrarii multiple, masculină şi feminină în egală măsură, pictura lui Dumitru Ivan este un adevărat sistem vizual în care lumea sensibilă şi proiectul existenţial se afirmă şi se susţin cu aceeaşi îndreptăţire. Cu îndreptăţirea firească pe care o impune puterea de persuasiune şi de seducţie a artei.


Nudul, între mistică şi păcat

Ştim, încă din primele pagini ale Genezei, că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea lui, că l-a făcut gol, adică fără haine, împăcat cu sine şi cu luxuria paradiziacă şi, mai ales, l-a făcut incapabil să perceapă acel tip de alteritate în măsură să-i ofenseze intimitatea şi să-i impună vreo normă de convieţuire, fie şi de convieţuire cu el însuşi. Singura interdicţie era aceea cu fructul, cu fructul oprit, cu fructul cunoaşterii.

Încălcarea acestui embargou pomicol, dacă îi putem spune aşa, a însemnat, înainte de toate, înainte de cearta divină, inainte de izgonire, înainte de dramatica aruncare în istorie, a însemnat, aşadar, marea sancţiune a nudităţii. Înţelegerea ei ca o culpă constitutivă. Şi iată cum lucrurile încep să se clarifice de la sine; Dumnezeu ne-a programat goi pentru eternitate, iar istoria ne-a îmbrăcat. Material suficient pentru ca un mare iubitor al clasicismului, l-am numit pe George Călinescu, să exclame că nudul este etern şi anistoric, în vreme ce costumul datează sau că nuditatea este măreaţă şi ingenuă, pe cînd alterarea ei cu o singură piesă vestimentară aduce totul în vulgaritate. Şi pentru că tot veni vorba de clasicism, este notoriu că orice variantă a acestuia, fie ea greacă, romană, din spaţiul Renaşterii sau din acela, nostalgic şi întîrziat, al neoclasicismului, avea drept reper al stabilităţii absolute, al împăcării cu lumea şi al armoniei cu universul, al coabitării cu eternitatea şi al victoriei cu duratele mici tocmai nudul, forma paradigmatică, deplină, a umanului, aceea în care se revarsă infinit mai multă contemplaţie edenică, fie ea şi abstractă prin gradul înalt de generalizare, decît substanţă tranzitorie culeasă de pe la ospeţele orgiastice sau de prin lupanarele istoriei mărunte. Cu alte cuvinte, atunci cînd aspiraţiile omenirii au fost îndreptate mai curînd către Grădina Raiului şi către marea milă a Creatorului, omul s-a înfăţişat gol, armonios şi strălucitor asemenea chipului şi înfăţişării Întîiului său Model, pe cînd în momentele încărcate de realism şi pline de acea vitalitate irepresibilă a gregarităţii de toate felurile, cînd mersul la notar sau la fisc era mai important decît privirea spre cer, omul s-a prezentat îmbrăcat cu multă grijă şi, de bună seamă, foarte atent la detaliile care nu i-ar fi putut scăpa nici celui mai prost dintre croitori.

Dacă timpii istorici, aceia care definesc vectorii mari şi identifică stilistic epocile creatoare, se comportă asemenea unui organism enorm, dar totuşi unitar, şi artistul singuratic, cel care oglindeşte în propria-i fiinţă, mai mult sau mai puţin fidel, specia însăşi, are tainice năzuinţe de a recupera măcar o fărîmă din starea edenică a primilor oameni. Si atunci visează în faţa şevaletului făpturi sincretice, pe jumătate pămîntene, pe jumătate forme eterne, ipostaziate, de cele mai multe ori, în misterioase nuduri feminine. Indiferent cum se raportează în particular un pictor sau altul la nud ca temă de atelier, în absolutul viziuinii sale tainele goliciunii dumnezeieşti se insinuează şi mişcă asemenea misticului nimica din celebra formulare a lui Caragiale.

Fie că este straniu pînă în pragul suprarealităţii (Dimitrie Serafim şi Aura Goşanec), fie că se naşte frust din materia cromatică, asemenea lui Adam din pămînt (Anatol Vulpe), fie că se înalţă arhitectural din pete, într-o delicată perspectivă postcubistă (Merica Râmniceanu ), fie că ipostaziază extazul, în care frisonul divin şi antecamera orgasmului se împletesc inextricabil (Emilian Lazaresco), fie că amestecă, printr-o alchimie ciudată, în imaginea unei tulburătoare Lolite avant la lettre, imanenţa alcovului şi transcendenţa angelică (Paul Molda), fie că trăieşte ireal, ca o suprafaţă aproape abstractă, în aşteptarea privirii fecundatoare (Gheorghe Popescu), fie că provoacă nemijlocit, combinînd savant impertinenţa cu sfiala (Apostol Mănciulescu, George Rallea, Niculina Delavrancea-Dona), fie că sugerează austeritatea formei şi transparenţa materiei, într-o stilistică palladiano-postbizantină (Zoe Ricci, Florenţa Petrorian), fie că este desenat aproximativ şi mecanic, doar cu o singură mînă, de preferinţă stînga, pentru că dreapta este ocupată, Nudul reprezintă imperturbabil o temă copleşitoare pentru artistul din toate timpurile, dar şi o indecizie, de multe ori dramatică, între tentaţia înaltă a Paradisului şi chemarea grea, profundă, a păcatului. În această ecuaţie simplă, Paradisul este fiorul creativităţii, iar păcatul o biată consecinţă a neputinţei.


P.S. Catalogul expoziţiei Nudul, apărut în foarte bune condiţii tehnice la Editura Brumar, a fost sprijinit de UCM Reşiţa, societate aflată acum cîţiva ani în pragul falimentului, iar astăzi o societate în plină dinamică sub menegeriatul d-lui Adrian Chebuţiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara