Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica Plastică:
Despre piaţa de artă de Pavel Şuşară

Piaţa...

Parafrazîndu-l pe Caragiale, am putea spune că piaţa de artă în România este admirabilă, dar ea lipseşte cu desăvîrşire. Acest fapt are mai multe explicaţii, dar, în mod esenţial, el se datoreşte stării de recluziune şi de noncomunicare în care am zăcut aproape 50 de ani. În tot acest interval, bunurile artistice n-au circulat şi, în consecinţă, valoarea lor a fost stabilită în mod artificial, în funcţie de interese de grup sau în funcţie de comandamente politice. Singurul cumpărător cu putere financiară mare era statul, iar el cumpăra discreţionar, după cum îi dictau umorile şi nevoile propagandistice, pentru că artistul asta era: un simplu agent de propagandă şi de influenţă, un fel de apostol laic al teologiei negative pe care comunismul a reprezentat-o în mod exemplar. Înainte de '89 statul cumpăra, aşadar, fără să ţină seama de criteriile reale ale unei pieţe. Între instituţiile statului şi artişti existau nişte înţelegeri tacite în ceea ce priveşte controlul asupra creaţiei, un scenariu subtil de comunicare impus de însuşi mecanismul interior al sistemului.

Deschiderea spre lume nu exista aproape deloc, artiştii contemporani circulau cu mare dificultate, iar ceea ce se vindea dincolo, în afara artei contemporane, se vindea în regim infracţional. Legea patrimoniului era o lege protecţionistă, etanşă din punctul de vedere al comunicării cu exteriorul; se inducea insidios aceeaşi stare de spirit care a născut celebrul slogan de după '89, ,nu ne vindem ţara", respectiv ,,nu ne vindem patrimoniul", dar, în felul acesta, patrimoniul a fost scos din contextul său legitim, a fost exclus din sfera de influenţă a pieţei de artă - singura în stare să acrediteze sau să excludă un fenomen care ţine de creaţia simbolică. Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Petraşcu şi mulţi alţii care se bucură la noi de un statut cvasimitologic, în exterior sînt prezenţe neglijabile. Această realitate se răsfrînge extrem de prost asupra capacităţii noastre de a convinge prin cultură. Ne batem cu pumnul în piept, propagandistic şi narcisiac, că prin cultură suntem deja europeni, dar nu este deloc aşa S-au creat, astfel, nişte situaţii absolut aberante: dacă în Romînia un pictor ca N.Grigorescu este situat undeva la limita sfinţeniei şi este investit cu o valoare sufletească incomensurabilă, tot el, cu toată sfinţenia lui, în Occident se află la nivelul unui mic maestru de provincie. Acest paradox nu îl priveşte pe artist; în esenţă, în ceea ce priveşte datele transcendente ale creativităţii lui, el este la fel de valoros oriunde ar fi. Dar dincolo de spaţiul românesc este necunoscut pentru că n-a circulat, n-a fost promovat în marile muzee şi pe marile pieţe, acolo unde publicul poate să intre în legătură directă cu opera lui.

Neexistînd mecanisme raţionale de piaţă, conforme cu o legislaţie de mult stabilizată în lumea occidentală, situaţia comercială a operei de artă este fluctuantă şi imprevizibilă în România şi acelaşi autor se poate vinde astăzi la un preţ ridicol, iar mîine la unul exorbitant. Sau viceversa! Însă oricum, diferenţa dintre cota de jos şi cea de sus rămîne enormă: Mutzner, de pildă, s-a vîndut şi la 21.000 USD, dar şi sub 1000 USD, iar această diferenţă nu măsoară distanţa valorică dintre lucrări, ci traduce simple spontaneităţi. Şi asta pentru că nu există de-adevăratelea o reglementare a pieţei de artă, nici una juridică propriu-zisă şi nici una instituţională. Iar acest lucru îngustează foarte mult plaja de opţiune, dirijînd interesul cumpărătorilor, în cea mai mare parte, către nume de artişti, şi nu către lucrări, către obiecte determinate. Cumpărătorul trebuie obişnuit cu ideea că un anumit obiect, aparţinînd unui nume sonor, poate fi la fel de banal ca şi acela care poartă o semnătură irelevantă. Şi invers, o anumită lucrare a unui autor fără istorie poate fi excepţională. Noi avem mult mai mulţi artişti importanţi decît ar lăsa să se înţeleagă o privire grăbită sau una marcată de prejudecăţi. După preţurile rezultate din şedinţele de licitaţie de la Alis sau de la Monavisa, singurele instituţii de acest fel care există în Bucureşti, artiştii români ar putea fi număraţi pe degetele celor două mîini. Or, acest lucru este complet fals, în istoria artei româneşti existînd sute de artişti remarcabili, cu opere perfect definite, care ar putea lesne figura în orice mare muzeu din lume.


...şi colecţionarii

În România ultimelor două deceniu s-au petrecut cîteva mutaţii socio-economice esenţiale. Dobîndirea libertăţii individuale şi posibilitatea liberei iniţiative economice, într-un cuvînt, primii paşi către economia de piaţă, au avut drept conseciţă imediată nevoia reconstruirii statutului social şi a redefinirii identităţii. Oamenii dinamici, cu o gîndire practică suplă, cu mai mari resurse de exploatare a libertăţii şi de adaptare la noile condiţii, şi-au construit rapid locuinţe impozante, cu spaţii generoase, de multe ori ieşite din scara strictă a funcţionalităţii. Aşa cum comunităţile medievale îşi defineau coeziunea şi puterea economică prin construirea unor catedrale care mutau accentul de pe funcţie pe reprezentare, şi noii agenţi ai economiei noastre de piaţă au urmărit, prin proiectul propriilor locuinţe, transmiterea simultană a unui mesaj de putere. Unei anumite înfăţişări exterioare, perceptibilă pentru oricine, îi corespunde, în interior, un spaţiu intim, subtil, greu de administrat vizual şi tot atît de greu de stăpînit moral. Acel spaţiu trebuie populat cu mobilier, cu obiecte funcţionale, cu reprezentări simbolice şi cu repere spirituale. Casa este un mic univers în care se regăseşte totul, de la materia cea mai banală şi pînă la relaţia înaltă cu cerul, dar ea este, în mod esenţial, şi portretul fidel al celui care o locuieşte. În acest sens, una dintre cele mai dificile şi mai gingaşe probleme este aceea a mobilării interiorului cu obiecte de artă. Iar aceasta nu este, aşa cum am fi tentaţi să credem la prima vedere, o problemă anexă şi, la urma urmei, facultativă. Ea este una esenţială pentru confortul psihic, pentru sănătatea morală şi pentru coerenţa simbolică ale oricărui om care şi-a creat o relaţie stabilă cu propriul său spaţiu. Dar cum la noi totul intră în categoria unor experienţe fără precedent, şi această preocupare pentru amenajarea interiorului este pîndită de nenumărate riscuri. Ce se urmăreşte prin achiziţia obiectelor de artă, care sînt criteriile după care pot fi ele alese, de unde sînt cumpărate şi în ce perspectivă economică şi culturală sînt ele privite în momentul achiziţiei? Iată numai cîteva întrebări de al căror răspuns depind, în mod direct, sensul investiţiei, calitatea obiectelor şi mulţumirea sufletească a cumpărătorului. În cea mai mare parte, achiziţiile de artă s-au făcut, pînă acum, fără o consiliere de specialitate, sau la sugestia arhitectului care a construit locuinţa, neavizat în materie de artă, dar cu o clientelă de artişti şi de negustori gata pregătită, alegerea s-a făcut după criterii arbitrare, iar calitatea lucrărilor a fost, de cele mai multe ori, amestecată şi chiar îndoielnică. Goana după numele importante ale artei româneşti şi promisiunea unor preţuri mici au umplut multe colecţii de falsuri, în timp ce lucrări autentice de mare valoare, aparţinînd, însă, unor artişti pe care nici negustorii improvizaţi, nici marele public nu îi cunosc din pricina carenţelor de cultură şi de informaţie, au fost ignorate cu totul.

Despre cum se constituie o colecţie de artă, despre circulaţia falsurilor, despre artiştii români cei mai vulnerabili la fals, dar şi despre siguranţa investiţiilor prin cumpărarea unor lucrări adevărate, sînt subiecte absolut obligatorii pentru o dezbatere publică şi un semn indubitabil de maturitate socială. În afara unor astfel de discuţii calificate, oricînd te poţi aştepta că nu ştiu care negustor de ţigări, ajuns peste noapte cumpărător de tablouri en gros doar din vanitatea de a rivaliza cu marii colecţionari, se trezeşte vorbind singur despre artă, agramat şi peltic, asemenea unui marţian rătăcit prin interminabila tranziţie românească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara