Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de istorie literară:
Despre prospeţimea „vechiştilor“ de Irina Petraş

Eugen Pavel, Arheologia textului, Cluj- Napoca,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012, 212 pag.

Cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie literară Sextil Puşcariu din Cluj (şi director), Eugen Pavel este autorul unor studii precum Carte şi tipar la Bălgrad (1567–1702) sau Între filologie şi bibliofilie, fiind prezent, în calitate de coautor sau foarte pedant editor, în caseta unor remarcabile proiecte editoriale (Palia de la Orăştie, Biblia de la Blaj, Tezaurul toponimic al României sau Nicolae Drăganu, Istoria literaturii române din Transilvania de la origini până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Ion Budai-Deleanu, Opere. Ţiganiada. Trei viteji. Scrieri lingvistice. Scrieri istorice. Traduceri etc.). Pe scurt, este un „vechist”, cum aflăm din Argument că li se spune celor dedicaţi monumentelor scrisului românesc din epoci revolute. Au portrete în secţiunea a doua a cărţii „vechiştii” A. Lambrior, Grigore Creţu, M. Gaster, Nicolae Drăganu, Al. Procopovici, Mario Roques, Ştefan Ciobanu şi Ştefan Paşca, „dintre care unii şi-au legat destinul de Muzeul Limbii Române, fondat la Cluj, în urmă cu peste nouă decenii, de către Sextil Puşcariu”.
Deşi subiectele sunt, la prima vedere, pentru specialişti, Eugen Pavel reuşeşte o punere în pagină incitantă, Arheologia textului invitând la săpături misterioase cu descoperiri care ne conving că „textele vechi nu sunt nişte simple relicve amorfe, îngropate de vreme, ci închid în sine argumente irefutabile ale devenirii unei literaturi, ca şi ale ecloziunii limbii literare”. Întors la manuscris sau la tipăritura originală, filologul desenează chenare noi pentru informaţii pe care le considerăm, grăbit, definitiv catalogate şi aduce îndreptări la fel de surprinzătoare, dacă n-am şti deja, de mult, că o descoperire de istorie literară ajunge greu la conştiinţa publică – ea nu e luată în seamă în circuitul didactic ori editorial, eroarea perpetuându-se nestingherită. E cazul, de pildă, al versului 18 din Ţiganiada, citit eronat, Cu murgeştile păgâne gloate, de la ediţia lui Gh. Cardaş (1925) la prima ediţie ştiinţifică a Ţiganiadei, cea datorată lui J. Byck (1953): „Lecţiunea corectă şi foarte lizibilă din ms. rom. 2429, f. 7r este următoarea: Cu turceştile păgâne gloate ş...ţ eroarea fusese sesizată mai demult de către unii recenzenţi ai ediţiei Cardaş, dar ea nu a fost emendată nici în ediţiile Byck şi Fugariu. O notifică, mai întâi, Eugenia Sachelarie, în […] «Revista istorică» din 1925. Dar nici în a doua ediţie, din 1928, Cardaş nu va face corecţia cuvenită”.
O altă reacţie întârziată: deşi mitropolitul Dosoftei, „promotor al naţionalizării cultului religios”, traduce şi tipăreşte la Iaşi, în 1679, Dumnedzăiasca Liturghie, dorinţa de a tipări cărţile aşa încât „să-nţăleagă toţi carii nu-nţăleg sârbeaşte sau elineaşte” nu e urmată de adoptarea efectivă a românei în serviciul liturgic. Socotit iconoclast, gestul mitropolitului va fi indirect amendat de Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei. Editând la Bucureşti Svânta şi dumnezăiasca Liturghie, acesta traduce doar tipicul în română, cu motivaţia că „liturghiia toată a o prepune pre limba noastră şi a o muta nice am vrut, nice am cutezat”.
Printr-un examen filologic comparativ, de critică textuală, se demonstrează că traducerea Vulgatei de către episcopul Petru Pavel Aron şi colaboratorii săi s-a realizat după ediţia cunoscută sub numele de Biblia Sacra Vulgatae editionis, tipărită la Veneţia, în 1690: „Exemplarul respectiv, fără pagina de titlu, dar cu o foaie de gardă bogat ornamentată, provine din biblioteca foştilor călugări bazilitani de la Blaj, înfiinţată de Inochentie Micu Klein, şi se află în prezent la BAR Cluj.”
Foarte răspândite în Europa în epoca medievală, calendarele pătrund în cultura română în secolul 17. Inaugurarea o fac calendarele brâncoveneşti, cunoscute sub numele de Foletul Novel, rămase în manuscris. Pe lângă subiectele obişnuite despre mersul vremii şi al „vremilor”, acestea conţin şi însemnări de taină ale domnitorului interesat şi de „mişcările şi purtările politice”. În prefaţa din 1694, se precizează rostul unor asemenea compilaţii: de a satisface „curiozitas (adecăte perierghia) omenească”, „poftitoare a şti unele şi altele (cum şi Aristotel în cartea dentâi a Metafizicii lui scrie: că toţi oamenii den fire a şti poftescu...)”, dar nu sunt neapărat demne de încredere, ci bune mai ales pentru „treacere de vreame”.
În 1768 apărea la Cluj prima culegere de poezii de dragoste tipărită în limba română: Cânteci câmpeneşti cu glasuri rumuneşti, făcute de-un holtei câmpean pintru voia fetilor, nevestilor şi celora cui se potrivesc şi cu alţii se izbesc. E.P. trece în revistă posteritatea acestei culegeri. Deşi specia e privită cu neîncredere, căci ar putea pune în umbră poezia religioasă, răspândirea ei nu poate fi oprită: „Unele dintre cântecele de lume transilvănene ş…ţ se regăsesc aproape intacte în Spitalul amorului al lui Anton Pann din 1852. Mai mult, în manuscrisele lui Eminescu, în colecţia sa de poezie populară (BAR, ms. rom. 2289), printre culegerile sale de «irmoase», se află şi versuri răzleţe care prezintă similitudini frapante cu mai vechile cântece «câmpeneşti» din Transilvania”.
Şi aşa mai departe. Exacte şi savuroase, arheologiile textuale se parcurg cu folos şi delicii.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara