Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Despre prostie de Livius Ciocarlie


Cum era şi firesc, Mefistofel e - în piesa lui Valéry - personajul cel mai viu şi mai inteligent. El spune: "Meditaţia este un viciu solitar care sapă în plictiseală o gaură neagră pe care o umple prostia" (II, 291). O spun de câte ori am ocazia: e inevitabilă prostia omului inteligent. Evitabil e numai să-şi dea seama de ea.

*

* *

"Nu ştiu cum e conştiinţa unui prost, dar aceea a unui om de spirit e plină de prostii" (II, 32). Nu-i dă conştiinţei sensul ei moral. De înţeles, aici: ce are omul în cap. Şi nu se referă la omul spiritual, ci la omul inteligent. Mai este clar un lucru: despre el însuşi vorbeşte. Sau, mai exact: de la el porneşte. Nu umblă cu fleacuri, recunoaşte cinstit: prost nu e, ba e chiar deştept. Şi ştie câte prostii trec printr-un asemenea cap. Pentru o minte ca a lui, atât de funcţională, e esenţial s-o ştie. Dacă n-ar avea conştiinţa intimă a prostiei, ar putea fi orice, la cel mai bun nivel; scriitor n-ar fi. Oricum, nu ne-ar interesa.
Marele risc al artistului e de căutat în principalele lui calităţi. De altfel, nu numai riscul lui. Nu e nimeni mai greu de suportat decât omul deştept care nu ştie că e (şi) prost.
E o ştiinţă care cere sacrificii. Oricît ai fi de prevenit, se întâmplă ca prostia proprie să nu servească numai drept substanţă de contrast. Pătrunde în imagine. "Există la Corneille aspecte care te-ar da gata la Shakespeare", spunea Valéry (II, 895). A intrat pe un teren alunecător. Nu atât apropierea dintre Corneille şi Shakespeare e periculoasă (la urma urmei, nici Shakespeare nu e toată ziua Shakespeare!), cât provocarea. Pentru ca afirmaţia să se susţină, ar trebui să fi dat peste ceva cu totul deosebit. Când colo... E vorba despre desfrânaţii ajunşi în infern:

"Ils verront, dévorés par de cruels
tourments
Les lieux les plus flattés de leurs
chatouillements".

Nu-i e destul că a mizat pe versuri plate. Plusează: "Mai bine n-ai putea să spui". Să fim serioşi! Nu era nevoie de Shakespeare; ar fi fost de ajuns un bun... prozator.
Dar dacă, mă întorc şi zic, conştiinţa e morală în fraza de la început? Atunci ce ar trebui înţeles? Am un exemplu la îndemână, fiindcă tocmai îi răspund cuiva, un om deştept, care - deşi el însuşi s-a luptat cu puterea, iar ea l-a frânt, dar nu l-a şi supus - îi ia peste picior pe unii ca mine, ce se simt vinovaţi de felul cum au trăit. Impulsul meu e plin de bune sentimente: cum, nici măcar atâta, nici măcar vinovaţi să nu ne simţim după ce am răbdat tot ce am răbdat, fără să schiţăm un protest? Şi simt, scriind, cum îmi piere vlaga. Parcă-l aud: "Păi, prostule şi ipocritule, dacă n-ai mişcat un deget când ar fi avut un rost, acum la ce mai serveşte cenuşa turnată în cap?" Încerc să mă apăr: "Da, dar eu încă de pe atunci... Alţii se împăunează, eu vreau să fiu onest". "Onest, mon cu!", mi-ar întoarce-o el (cunoaşte această limbă). "Înghite şi taci! Mai bine niciodată decât prea târziu..."
Deh, ce să zic? Parcă nu-i chiar atât de plat versul lui Corneille: "Ils verront, dévorés par de cruels tourments..."
Văd că eu însumi am intrat pe un teren minat. Cuminte e să-l părăsesc şi să schimb direcţia. Lăsăm morala la o parte şi ne întoarcem la prostia ca prostie. Adică la vremea când devenisem teoretician. Ce mă mai ambalam, ce mă mai înfierbântam! Iar acum aş spune ca un autor bine cunoscut nouă: "O întreagă epocă din viaţa mea mi se pare de neimaginat astăzi, atât mi-a devenit de străină. Cum am putut să fiu cel care am fost?" Dar despărţirea de acele inflamări ale tinereţii târzii, de acum douăzeci şi cinci de ani, confruntată cu o minimă onestitate (iar!), îmi impune să nu fac uitată observaţia lui Valéry: "...nu consimţim să ne recunoaştem în întregime în cel care a comis prostiile noastre..." (II, 836). Aşa e, mi-e greu să mă recunosc în prostul de atunci. În schimb, mă recunosc integral în prostul actual, iar asta îmi micşorează, sper, păcatul lepădării de sine. Nu contează o prostie sau alta, contează continuitatea lor. Prostiile de atunci îmi par rostite de o străină gură. Cu cele de astăzi, dacă îmi rămâne timp, se va întâmpla la fel. În veşnică mişcare e prostia însăşi - Stupidity in Progress -; prostiile comise rămân în urmă, ca staţiile de tramvai.
Întorc foaia şi - finis corona opus - peste ce dau? "PROSTIE şi POEZIE. Există relaţii subtile între cele două planuri. Planul prostiei şi cel al poeziei" (I, 1452). Oricât încerc, nu prind ideea. Ce să fac, sunt PROST! Va să zică: POET.