Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Despre „surioara singurătate” de Irina Petraş

Letiţia Ilea, Întâmplări obişnuite, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2016, 180 pag. (cu o prefaţă de Andrei Zanca).

Letiţia Ilea este o poetă pe cât de retrasă, de singuratică, pe atât de mare cultivatoare de prietenii totale, fără rest (Andrei Zanca o spune şi el în prefaţa cărţii: „Trăind oarecum izolată de vânzoleala şi intrigile lumii literare, retrasă într-o solitudine care în mod paradoxal înlesneşte o deschidere înspre lume”). Încercam altădată o schiţă de portret reţinând prelingerea furiş-sfidătoare printre oameni, cu o privire sfredelind una şi aceeaşi întrebare cu feţe nenumărate: „şi atunci de ce?” Cu capul aplecat uşor pe un umăr, cu vorba repezită, din timiditate („eu vorbesc din ce în ce mai greu / zâmbesc ca un melc timid”), mereu nemulţumită de ceea ce vede şi fermecată de ceea ce visează, abandonată, parcă, de părinţi din alte lumi şi căutându-şi locul cu o siguranţă de sine de vechi, nobil proprietar. În Eufemisme (1997) şi în Chiar viaţa (1999) se auzea scrâşnetul în fiecare vers, traducerea metaforală (minimă şi de o austeritate care se anunţa deja drept marcă) rotea peisaje existenţiale crude şi nemiloase, de o simplitate incomodă, inconfortabilă. Poemele unui martor neiertător, dezîncântat programatic, un pândar – de bună voie, dar deloc mai puţin aflat în slujbă destinală – al vieţii personale şi comunitare, (pre)dispus la meticuloase inventare şi valorizări. O persoană serioasă (2004) era Letiţia Ilea de la început, şi o proba încă o dată, monodic, înBlues pentru cai verzi, 2014. Se putea observa o treptată, abia perceptibilă schimbare de macaz, cu coborârea aparatului de filmat şi mai aproape de dimensiunile cotidiene minore şi sperând la o recuperare a însemnătăţii. Răzvrătita de odinioară (deşi revolta era mereu de descoperit printre rânduri, căci niciodată „duşmanul” n-a căpătat un nume, o identitate, un chip, altul/altele decât „chiar viaţa”) încearcă varianta exemplarităţii, a supunerii: „se poate spune că-mi fac datoria / şi atunci de ce?” E de neocolit senzaţia că te afli în vecinătatea unui „cocon” captiv iremediabil în propria mătase indestructibilă. Singurătatea e lipicioasă, ca o miere neagră, aşteptările sunt prelungi şi în de sine.

Originalitatea indiscutabilă a Leti- ţiei Ilea vine din copleşitorul rău-de-viaţă tradus în fraze poetice de o simplitate şocând prin ea însăşi, niciodată în căutare anume de cuvinte „rele” şi „interzise”. Tot ce se „întâmplă” în poemele sale poate fi asumat prin simpla atingere a umorii negre ori cenuşii. O singură privire aţintită asupra desfăşurării cotidiene de gesturi dezgoleşte, dezbracă, decojeşte şi viaţa cea mai împăcată cu sine. Autoportretul din Iceberg poate folosi, cu minime retuşuri, drept portret-robot al omului micşorat al mileniului trei. Tot aşa cum încăpăţânarea, salvatoare, căci nu ni se arată altă şansă, de a crede în cuvinte are rezonanţa unui manifest. Sigur, „golul nu se umple scriind / nu se mai umple”[s.m.]; „dacă scriu despre lucrurile de care mă tem / ele nu vor deveni mai palide.” Dar căderea din verb, chiar dacă iminentă, nu se întâmplă încă, slujba metaforală nu s-a încheiat.

Noua carte propune aceleaşi Întâmplări obişnuite în „zona Letiţia”. Petru Poantă îi remarcase de la început „patetismul sobru, neafectat”. Andrei Bodiu o descria „sensibilă, retractilă, cu o autentică vocaţie a singurătăţii”. Octavian Soviany: „o lirică a vidului ontologic şi a golurilor de timp, în care moartea este omniprezentă”. Ion Pop îi număra paşii de la furie, la decepţie, apoi la blazare, iar Al. Cistelecan decreta scurt: „Dacă sînt, azi, poeţi bacovieni, Letiţia Ilea e primul dintre ei. Şi e primul pentru că ajunge la neantul existenţial bacovian fără recurs la intertextualisme”.

Poemele înregistrează meteorologia monotonă a zilelor: „e o seară ca atâtea altele / în capilare îţi urcă durerea / unui întreg neam de condamnaţi / geamătul lor îţi sfâşie timpanele / şi nu e loc să te-ascunzi / parcă tocmai au murit toate poveştile / inima ta e acum / doar cutia neagră / a unui avion prăbuşit”; „durerea / a intrat în firescul lucrurilor / nici măcar nu mai trebuie numită. / bucuria / e o greşeală de gramatică / într-o limbă familiară”. Pe acest fundal, se proiectează inventare gri, de plumb: „am scris despre prieteni morţi / despre planuri neduse la capăt / despre dimineţi amare / şi seri fără un mâine / am scris despre dureri fără glas / despre surioara singurătate / despre câinii care au însoţit-o / acum în noaptea albă / totul pare derizoriu / ce ar mai fi de făcut / scriu încă un cuvânt şterg / din albul paginii / nu se mai întrupează pasul următor”, sau se îngână firave rugăminţi/rugăciuni: „mai lasă-mă mamă / încă o clipă să stau aici / nu mă arunca / în hăul din jur pe care nu-l mai înţeleg / ocroteşte-mă încă o clipă […] învaţă-mă o poezie / cântă-mi ceva / şi mai ales ajută- mă să uit / jocul acesta cu reguli crude / în care atât de des se moare”. Surprinzătoare câteva accente în stil waltwhitmanian, răzbătând la suprafaţa mlăştinoasă a dezîncântărilor acumulate poem de poem: „să opreşti un trecător / un necunoscut / să-i spui / bucuria ta. / realizezi dintro dată / că toamna aceasta e cea mai frumoasă / că mai ai timp. / lumina de octombrie te inundă / zâmbeşti / gata să iei totul de la capăt.” Ceea ce, probabil, se va şi întâmpla.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara