Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
Despărţiri de Marina Constantinescu

E un an pe care nu mai pot să-l car. Unde să-l pun jos? Puţin, cît să respir, cît să plîng, cît să mă rog, cît să nu disper. Puţin… Continui să merg. Şi să las în urmă, departe, vorbele care îmi spun că viaţa îşi urmează sensul firesc.

Poate că normal ar fi fost ca părinţii mei să mai trăiască o vreme. Să le mai simt dragostea necondiţ ionată. Să ştiu că, orice ar fi şi că oricum aş fi, ei îmi eliberează şi îmi susţin visele, dar şi paşii pe pămînt, îndreptîndu-mi privirea spre Soare şi spre Lună, pentru că sînt fata lor. Să ne mai bucurăm de zîmbete şi hohote de rîs, de lumina de la Sinaia, de o mie şi una de amintiri, de şoapte, de suspine. Poate că normal ar fi să existe viaţă fără de moarte aici, şi nu în cer, să pot să îi văd, să îi aud pe cei pe care i-am iubit şi nu mai sînt. Pe cei care fac parte din povestea mea. Sînt răscolită de toate plecările din urmă. E vraişte în capul meu, în sufletul meu.
Mi s-a părut normal tot ce s-a întîmplat în redacţia României literare de la începutul anilor nouăzeci pînă nu de mult. Nu cred că am fost conştientă mereu, atunci, de miracolul din fiecare zi. De ce şi cum se vorbea, de cine ne vizita, de felul în care se construia un sumar, un număr, o revistă, de faptul că ne preţuiam, ne tachinam, ne contraziceam, ne pregăteam pentru fiecare întîlnire, ne ştiam bunele şi grelele. Am populat, împreună, un fel de insulă. Am stat, ani, în acelaşi birou cu Andriana Fianu şi Constanţa Buzea. Astăzi, nici una, nici cealaltă, nu mai sînt. În primul minut al convieţuirii noastre, Constanţa mi-a spus: „dacă un singur om te citeşte cu adevărat, merită să scrii”. Am urmărit-o cu coada ochiului cum citea zeci şi sute de poezii, cum încerca să pipăie talentul, să pună în circulaţie un nou poet, să răspundă just şi cu răbdare la rubrica ei „Post restant” celor care sperau să iasă la iveală vibraţia lor. Am stat, ani, la fiecare şedinţă de redacţie, una lîngă cealaltă. O dată, din capul nostru de masă, vis-à-vis de cel al directorilor, în taină, i-am mărturisit că îl iubesc mult pe Dimi. „Şi Ioana mea, de cînd era mică”. Şi m-a poftit, de aceea, să îi facem o vizită, undeva în Dămăroaia, la o casă cu curte. Am stat o după-amiază întreagă, am rîs şi am mîncat un peşte minunat pregătit de soţul Ioanei, mai mică decît mine cu un an, le-am admirat desenele şi pasiunea pentru animaţie. Astăzi, nici Ioana, nici bărbatul ei, nici Constanţa nu mai sînt.

„Luna fixează măşti acelor
ce ies uşori şi verzi din rînd.
Ei, pe lumină şi pe sunet,
Degetul lor sfioşi punînd...”

Altă dată, am venit şi m-am repezit la ea întrebînd-o ce să fac pentru că Luca se caţără pe gard, întinde mîna spre Lună şi mi-o cere, ore în şir. După şedinţă, m-a chemat la noi în birou: „Mergi la o librărie şi caută o minge mică şi galbenă. Îi spui că i-ai adus puiul Lunii, că ea i l-a dăruit, rugîndu-l, însă, să aibă grijă de el pe Pămînt.” De 1 Martie, de Crăciun şi de Paşte, Constanţa venea, an de an, cu un teanc de felicitări lucrate de ea. Le răsfira ca pe un evantai bogat şi misterios şi ne ruga să alegem. Flori presărate, îmbinate ca într-un poem policrom. Scrisul ei mic şi ordonat, o caligrafie unică, un fel de desen japonez, strîngea un fel de urare, un gînd, un pasaj din evanghelişti într-o cochilie de melc, într-un şarpe cu clopoţei, într-un brăduţ mic şi delicat. Constanţa nu vorbea mult. Mai degrabă puţin şi rar. Cuvintele ei s-au dus în poezii, într-o poezie mare şi grea şi splendidă, în lacrimi, în singurătate, într-o iubire, în notiţe fel de fel, mii şi mii, în amintiri, într-o tăcere adîncă, în memoria care îi ţine pentru totdeauna pe Ioana şi pe Andrei.
Eram cu un volum de-al ei în mînă şi îi citeam dedicaţia murmurînd undeva prin Piaţa Amzei. Vocea lui Cornel Todea a tunat şi toată mulţimea s-a întors către mine. „Nu citi, nu citi, Marinuţomăică aisăcazîntr-ozi.” Aşa, fără pauze şi respiraţii. La polul opus tăcerilor Constanţei se găsea Cornel. Pe cît de mult tăcea ea, pe atît de mult vorbea Cornel. Exuberant, vulcanic, agitat veşnic, împrăştiind parfumul Fahrenheit cu o generozitate formidabilă. Ca şi ideile, ca şi părerile despre oameni valoroşi, despre spectacole, despre concerte pe care, ani de zile, le-am ascultat în Festivalul „George Enescu”, despre ce a fost Teatrul din Piatra Neamţ, unde a lucrat minunat şi a fost adulat, despre cum a făcut televiziune mare, despre cum era la începutul anilor şaptezeci în acea instituţie unde pasiunea, creaţia, profesionalismul, invenţia, nebunia ţineau loc de bani, de cenzură, de disperare şi defineau identităţi. Cornel Todea a fost regizor de teatru, de televiziune, de teatru pentru copii, a condus Teatrul „Ion Creangă”, a fost vicepreşedinte Uniter, a fost fidel acestei uniuni şi idealurilor ei, a făcut Gala Uniter şi Gala tînărului actor, Festivalul de teatru pentru mici şi mari, a făcut emisiuni-dialog, imediat după nouăzeci, bijuterii de confesiune şi retorică, a fost prieten cu Ştefan Iordache şi cu Alexandru Tocilescu – care nu l-au abandonat nici în momente delicate –, l-a adorat pe Mihai Mădescu, scenograf de geniu, „mut ca o lebădă”. Am fost mulţi ani, împreună cu Sanda Manu, în juriul de selecţie pentru Gala tînărului actor de la Costineşti şi, apoi, de la Mangalia, un proiect dificil, pe care l-a coordonat cu infinită credinţă în cei ce vin din urmă. Am văzut zeci şi zeci de tineri, am pus pariu pe unii, puţini, şi am cîştigat, timpul ne-a confirmat intuiţia. Ca să rezistăm, mai ales eu, Sanda fiind obişnuită cu admiteri şi examene fel de fel, Cornel cînta, recita, făcea mici poezioare cu sau fără rimă, introduceri pline de haz pentru fiecare candidat, făcea piruete, gesturi ample şi tare caraghioase. Mi s-a părut întotdeauna că este inepuizabil. Fie că vorbea despre teatru, despre cărţi, despre artişti, despre locuri, despre peşte, despre familia lui, despre jazz, despre greul de pe suflet, despe vanitate, despre ce e nou. Curiozitatea lui debordantă cred că a fost parte din secretul vieţii lui dinamice, dusă pe zeci de planuri, foarte coerent, în ciuda aerului de zăpăcit şi de aerian. Fiind într-un juriu, cîndva, mi-a povestit despre familia Todea, rădăcini, destine, altitudini spirituale, anvergură intelectuală, cumpene, umilinţe. Erau schimbări de ton şi de tonus. Am descifrat, parcă şi mai mult, într-o zi şi o noapte lungă acasă la Cristina, sora lui din Cipru, un om impecabil din toate punctele de vedere, o linie de lumină în mintea mea. Liniştea ei m-a ajutat mult mai încoace, cînd m-am străduit să îi găzduiesc zbuciumul şi regretele şi suferinţa. Fără să judec.

„numai o dată
la urmă de tot
trupul şi sufletul se recunosc
şi sînt împreună vorbindu-şi

milostiv sufletul îi spune trupului
iată-ne împreună
ca două trupuri îndrăgostite
şi ceea ce spune el este adevăr adevărat

trupul se-ncîntă şi crede
rostind la rîndu-i
iată-ne împreună
ca două suflete îndrăgostite
dar ceea ce spune el e trufie
şi deşertăciune
celălalt plînge încet
înainte de a se înfrigura
şi a se ridica la cer

dar păream însufleţit de
sufletul meu
şi păream împreună fiind
trup viu prin trup viu trecînd
înmiresmat şi cald ca şi
mine era
şi uite ce duhoare sînt
şi fără nici o apă în apropiere.”

Acum, amîndoi, şi ei, urmîndu- i pe cei dinainte, Constanţa Buzea şi Cornel Todea au plecat în Pelerinaj.