Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Detalii de Simona Vasilache

Greşeala de tipar are, de la Caragiale mai departe, oarece tradiţ ie. Până într-acolo încât s-ar putea spune că, după el, comedia presei nu se mai poate scrie altfel.

Ultima oră, piesa lui Sebastian din 1946, apărută zece ani mai târziu la ESPLA, îngroaşă până la neverosimil consecinţele dezordinii tipografice. Ce se petrece? Articolul unui conferenţiar de istorie antică, Alexandru Andronic, ajunge, în loc de Revista istorică, în paginile subţirele şi cam părăsite de colaboratori ale unui ziar de scandal fără muniţie, Deşteptarea. În noul context, studiul despre Alexandru Macedon, scandalos, în felul lui, pentru certitudinile doctorilor în istorie, ajunge să fie citit altfel. Cu ochii unui director potlogar şi ai unui mare industriaş, bănuitor că afacerea nouă pe care o coace a intrat, să zic aşa, în vizorul presei.
Greu de crezut, cu toată neatenţia care face prăpăd, că Prophtasia poate deveni Protar, iar Kabul Carun. Cu atât mai mult cu cât Magda, studentă-admiratoare a lui Andronic, pasionată de Alexandru Macedon, citeşte exact, intrigată fiind doar de cronologie, şi de o acuză de crimă, aruncată spre eroul preferat. Mai degrabă, în oboseala tuturor, a celor care trebuie să obţină bani, funcţionând luni la rând pe datorie, şi a celor care trebuie să şi-i păstreze şi să şi-i sporească, frica face jocurile. Panica, alimentată de lectura interioară a fiecăruia, care prea puţin are a face cu textul tipărit, creşte din nimic. Şi se rostogoleşte până la un deznodământ de comedie, pu- ţin forţat, în care spiritul practic al Magdei taie (sic!) nodul gordian, scoţîndu-l pe Andronic, la fel de simplu cum a nimerit acolo, dintr- o lume care nu-l priveşte.
Mecanismul este pur caragialian. Bucşan, afaceristul care controlează tot oraşul – dar care n-are nimic din, de pildă, Claire Zachanassian, fiindcă este flexibil, din frică, nu dârz, din ură – se simte ameninţ at de noutate. De un nume pe care nu-l ştie, de o combinaţie care-i scapă. De ultima oră, de elementulsurpriză al lumii (prea) previzibile în care se mişcă. Şi acţionează în sensul reducerii surprizei. Asta era, şi în lumea lui Caragiale, calea de urmat. Discuţia Tipătescu- Caţavencu, în care prefectul plusează, iar candidatul face nazuri, îl condamnă pe ultimul. Vina lui cea mai mare este că nu ştie ce vrea, ce să ceară. Sau se preface a nu şti.
Fireşte, Andronic nu este o canalie. A nimerit, malgré lui, într-o lume care nu-i vine. Cei care-l „adoptă” şi care dau, la propriu, buzna în viaţa lui îl judecă, însă, după propriile calapoade. Şi în clubul lor, unde lucrurile se rezolvă expeditiv, acest profesor care introduce ezitări primejdioase, jumătăţi, nuanţe este un pericol. Care se stinge doar în momentul în care i se găseşte punctul slab. O expediţie în Asia, pe urmele lui Alexandru cel Mare, este o nebunie. Bucşan e dispus s-o finanţeze nebuneşte ca să-şi cruţe liniştea afacerilor. Şi să lanseze, la umbra cercetătorului absent, societatea pe care o proiecta, care se va ocupa cu istoria antică, dar şi cu alte scopuri. Care sunt ele, cât de strategice, sau cât de murdare, nu ni se spune. Aparenţele de onorabilitate sunt salvate.
Şi compromisul prosperă, fiecare căutându-şi mijloacele pentru viaţa pe care şi-o doreşte. Directorul Deşteptării vrea să ţină în funcţiune o gazetă de-a cărei tristă inutilitate e convins, dar n-ar vedea-o eliminată de alţii, Andronic vrea să-şi anime un vis, pe măsură ce pariul lui cu meseria se arată pierdut, Bucşan vrea să se menţină, să-şi vadă firma luminoasă strălucind deasupra oraşului. Magda i-o spune lui Andronic, dar le-ar putea spuneo, egal, tuturor: sunt nişte copii, îmbătaţi de nişte vise la fel de ridicole. Şi, în felul lor, la fel de sublime. Pe care, până la urmă, şi le respectă şi se sprijină ca să şi le vadă împlinite. Hăituirea de început îşi află echilibrul într-un triunghi, cu rolurile schimbate. Cel mai obscur dintre ei îşi pune la bătaie numele, Buc- şan, repezitul, diplomaţ ia, iar blazatul director entuziasmul. Ca într-o poveste cu Vrăjitorul din Oz, fiecare pare că dobândeş te ce pierduse. Dumnezeul îngăduitor care sălăşluieşte în detalii le găseşte dramelor lor o ieşire de comedie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara