Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Din Cartea cu fleacuri:
Dezvăluirile verii de Livius Ciocarlie

Fixez ici şi colo câte o tresărire, altceva nu fac.

Uneori, seara, trag uşa pliantă, orizontală, de la pod. Cum scara e luminată, iar podul întunecat, parcă văd, deschis, un mormânt aerian.

În urma a tot ce aflăm, secvenţe dintre cele mai luminoase din trecut s-au poluat.

În fond, Securitatea lui Ceauşescu nu voia decât să ştie dacă se pregătea ceva. Pentru un obiectiv unic, atâta desfăşurare de forţe! Sau nu, greşesc, mai voia ceva. Nu să devii şantajabil, nu pare să fi practicat şantajul (abia acum!). Să te altereze frica până la a nu mai fi în stare să întreprinzi nimic. Proiect excesiv, de altfel. Noi, majoritatea, tot nu aveam de gând să îndrăznim. Mai voia şi să se afle în treabă, bineînţeles. Faptul mi se pare benign. Unii chiar credeau în ce făceau. De ăştia mă îngrozesc, retrospectiv.

Decât să fie atât de nepăsători, tinerii ar face bine să-şi pună obsesiv întrebarea fără răspuns posibil: "Eu, în locul lor, cum aş fi trăit?" Deşi, dacă nu şi-o pun, răspunsul este ca şi dat.

Astăzi am funcţionat ca un piston. Ca să nu stau la coadă, mă duc să plătesc taxa de telefon devreme, la ora opt. Calculatoarele sunt în pană. La zece mă duc iar. Când dau să intru, constat: nu am bani. Azi-dimineaţă îi aveam, acum nu-i mai am. Mă întorc acasă şi-i găsesc unde n-aveau ce căuta. La poştă, iar. Calculatoarele tot în pană. Înapoi.

Uneori te cunoşti mai bine în alţii decât în tine însuţi. "Nu mă interesează cititorii acestor pagini", scrie Gheorghe Crăciun. Am scris fraze asemănătoare. Acum, mă crispez şi îmi dau seama: nu merg; nu merg deloc. Nu merge, după ce le-ai scris, să porneşti către editor.

Îşi reproşează că, pierdut în amănunte, nu are perspectivă. "Îmi apropii atât de mult privirea de pământ, că dau cu nasul de obiect. Sunt un miop şi lucrul se vede cel mai bine în proza mea." Se vede şi tocmai de aceea e un prozator aşa de bun. Mi-e greu să cred că el nu vede şi acest "amănunt". De altfel, miopia este un merit mai răspândit la prozatorii optzecişti. În ceea ce mă priveşte, tocmai amănuntele îmi lipsesc. Am numai "perspectivă". Cel mult pot să aglomerez substantive, "balzacian". Miopia are nevoie de adjectiv.

Dezvăluirile verii ne arată cât suntem, noi, românii, de bolnavi. Nişte tuberculoşi care vor să facă atletism.

Pe vremuri, Anghel m-a învăţat să nu-mi împroşc cărţile cu "care". Pesemne nu s-a prins. Sau am uitat.

Gh. Cr. despre rostul paginilor lui: "...ele ar trebui să-şi dobândească un rost doar atunci când au cu adevărat ceva de spus." Alor mele? Cu unele excepţii, când mă îmbăţoşez, rostul lor nu este altul decât să nu aibă nici un rost.

Mi-e foarte greu să cred că cineva mă minte în faţă. Sigur, de multe ori mă înşel. Şi totuşi, sunt de acord cu naivitatea mea. E poluant să fii suspicios. Cine mă intrigă este omul care parcă ignoră că ai şi tu un cap, că nu-ţi poate turna gogoşi.

Excelent fragment despre mirosul banilor, la Gheorghe Crăciun. Puternică şarjă împotriva bătrâneţii. Pudic fiind, reţin numai atât: "Bătrâneţea îşi bate joc de noi."

a propos. Mâine, ziua mea. De obicei, câştig un an fiindcă mai de fiecare dată crezusem că am unul în plus. De rândul ăsta nu câştig nimic: m-au prevenit din timp.

Ironică, noua vârstă mi-a adus un ceas de noptieră cu atâtea competenţe, încât n-aş şti să le pun în funcţiune decât dacă m-aş fi resemnat să intru în mileniul trei.

Bat la maşină aceste pagini în care o fac pe prostul şi mă mir singur cât sunt de deştept.

A începe să scrii e istovitor. Mi-e groază de câte ori sunt silit s-o fac. Prefer fie să comentez, ca să am un punct de pornire, fie să notez fraze ce-mi vin de-a gata, cine ştie cum. Nu sunt în stare să meditez. Dacă mă pui să meditez, adorm.

Există sceptici înnăscuţi. E o chestiune de energie psihică - de carenţa ei - şi de tonus sufletesc. Tocmai pentru că scepticismul meu e structural, deci subiectiv, îmi suspend judecata când e vorba de lucrurile mari. Când n-o fac, sunt opinii de epocă devenite, în capul meu, prejudecăţi.

Există naivi care îţi fac un bine fără să vrea nimic în schimb. Există caraghioşi care, pentru vreo amabilitate din trecut, îţi rămân recunoscători. Din fericire pentru sănătatea naţiunii, nu sunt mulţi.

Rău e că supravieţuitorii Epocii nu spun lucrurilor pe nume - se apără sau atacă -, aşa că acestea nu apar în complexitatea lor. Iau în exemplu: partea bună a "breslei" sub Ceauşescu. Câţiva s-au opus pe faţă, dar, fiindcă n-au găsit aderenţi, acţiunea lor n-a durat mult. Au fost ejectaţi. Alţii, ca mine, au făcut minime compromisuri, dar au stat la scuteală, încât n-au însemnat mare lucru. Mulţi, în aceeaşi situaţie, au făcut compromisuri interesate sau, de multe ori, fără rost. De exemplu, nu aveai nimic de câştigat făcând elogii Conducătorului în volume omagiale. Ca atare, nici de pierdut când te eschivai. Cei mai interesanţi, pentru că cel mai greu de judecat, aceia care s-au luptat în condiţiile date, cu mici cedări pentru a obţine, în folosul tuturor, mai mult. Pe aceştia i-am resimţit atunci ca fiind cei mai utili. Astăzi, avem tendinţa să strâmbăm din nas. Întrebarea este dacă e potrivit să spunem că, nu fără unele riscuri, ei au făcut tot ce s-a putut în lipsa unei susţineri active ori să-i privim ca pe unii care i-au permis regimului ca, suportându-i, să-şi salveze faţa. Răspunsul nu e uşor de dat.

Tot ca să scap de coadă, mă duc din nou "la prima oră" să plătesc o taxă. Mă apucă ameţeala. Calc ca pe vată. Abia înaintez. Îi spun organului în chestiune nu-i frumos ce-mi faci! Îmi tremură mâna scriind. Transpir. Eşti palid, îmi spune T. După jumătate de oră, nu mai am nimic. Suntem ca nişte aparate învechite care dau rateuri, dar încă îşi revin.

Gh. Cr.: "Forma supremă a iubirii precare faţă de propria-ţi persoană derizorie e acceptarea bătrâneţii ca rol, ca tipar în care te laşi absorbit, pentru a te putea astfel proteja mai bine." Fără replică, presupun. Ce aş putea să-i răspund? Numai atât: cât pot, îmi joc rolul în cadru privat; stau în casă cât pot de mult.

Virginia Woolf, Între acte: "-Aici, spuse, da, aici - bătu cu degetul în cuvertură - m-am născut eu. În patul ăsta." Nu ştiu în ce pat m-am născut. Poate în patul în care dorm acum. Unde a murit mama. Iar tata a murit în patul în care doarme T.

Astăzi, la cărţi ieftinite, am dat şi peste Aristotel, Plotin, Kant. Aşa, da!

Cu glume dintr-astea, mi-a spus Tatulici, n-o să intraţi niciodată la mine pe post.

Ieri, la "Europa", film românesc foarte bun (A fost sau n-a fost), cu actori vorbind firesc, afirmaţie suprarealistă până nu demult. În sală, şase spectatori, dintre care doi ocupaţi cu alte chestiuni.
Venind dinspre Casa de pensii, unde s-ar putea turna un film ca cel de ieri, trecem prin Parcul Circului. O fetiţă de unsprezece ani îşi caută sora de opt. În lipsa mamei, a ieşit din casă de cinci ore, iar ea, acum, nu dă de urma ei. E blândă, cuminte, vobeşte respectuos.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara