Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dialog despre erori de Gina Sebastian Alcalay


A. - Trebuie să ştii, dragă prietene, că eu am talentul să nu-mi ţin gura cînd sînt în joc dogmele curente şi tabu-urile preferate ale concetăţenilor mei. În urmă cu vreo zece ani am scris sub forma unei conversaţii fictive despre ponoasele ocupaţiei şi posibilitatea creării statului palestinian. Era un subiect tabu pe atunci, acum vorbeşte toată lumea despre asta. Am avut îndrăzneala să spun avant la lettre ce gîndeam, şi am fost înjurată copios. Un corespondent mă trimitea la Turnul Londrei şi de acolo la ghilotină, pe urmele Annei Boleyn. Un coleg scriitor protesta tot pe atunci cu şi mai mare vehemenţă împotriva altui articol în care făceam o comparaţie între britanicii de pe vremea mandatului şi a luptei noastre pentru independenţă, şi noi, cei din anii '90. Recent, a avut din nou prilejul să se manifeste împreună cu alţi cîţiva inşi care au propus punerea mea în discuţia Adunării Generale a scriitorilor israelieni de limbă română.

B. - Din ce motiv? Oricum, a rămas literă moartă, nu-i aşa? În Israel nu se practică vînătoarea de vrăjitoare de tip stalinist...

A. - De data asta a pornit totul de la un eseu publicat şi aici şi în România literară de la Bucureşti, pe tema relaţiei între Holocaust şi Gulag. După ce înşiram poziţiile unora şi altora, citîndu-i pe Todorov, Hannah Arendt şi Edgar Morin, ajungeam la concluzia mult dezbătută între noi doi, că deşi fiecare din cele două oribile flageluri care au zguduit secolul XX este unic în felul lui, cu trăsături caracteristice şi semnificaţii istorice care nu pot fi întîlnite în altă parte, din punct de vedere moral şi penal o crimă e egală cu altă crimă, a ucide un copil de chiabur nu e mai puţin grav decît a ucide un copil de evreu. Aici, fireşte, nu se văd lucrurile sine ira et studio - pasiunile sînt încă prea vii. Cu siguranţă că ai să mă ţii de rău că m-am băgat, confundîndu-te pe tine cu interlocutorii (cititorii) mei de aici.

B. - Bine-nţeles că trebuie să te cert. Şi încă foarte tare. Ce te-ai apucat să scrii în presa culturală românească? Tu nu trăieşti în România ci în Israel, şi de această împrejurare deloc nesemnificativă ar fi trebuit să ţii seama. De pasiunile şi subiectivităţile celor din jur, încă nespus de acute după atîtea suferinţe de neuitat prin care a trecut poporul nostru. Dacă pînă şi eu, care trăiesc în altă parte, am fost iritat de poziţiile tale în repetatele noastre dispute, gata, gata uneori să degenereze pînă la ceartă, de ce te miri că unii din colegii tăi au reacţionat cum au reacţionat? Dacă au făcut-o în felul ăsta, poate neacademic şi nemăsurat, este, cred, din mai multe motive.
În primul rînd, majoritatea dintre noi, vreau să zic a intelectualilor evrei din generaţia noastră, am fost atraşi de comunism, de ideologia lui nobilă care promitea egalitatea în drepturi, încetarea oricăror discriminări de rasă, libertate pentru toţi. Am fost atraşi de el din raţiuni istorice pe care le cunoşti şi tu prea bine. Astăzi ne vine cumplit de greu să recunoaştem că ne-am înşelat, că am fost duşi cu preşul, că în practica socială tot ce a fost înălţător şi romantic s-a transformat în maledicţie, că ne-am irosit poate anii cei mai frumoşi din viaţă - tinereţea plină de elanuri şi energii - în folosul unei activităţi prin care ne-am pus singuri căluşul la gură şi care a mutilat în realitatea cotidiană suflete şi destine. Fiindu-ne atît de greu să recunoaştem falimentul acestei iluzii, cum frumos scria François Furet, mulţi dintre noi am preferat să-l ignorăm. Eu însumi am citit relativ puţin - trebuie s-o recunosc - despre amploarea şi diversitatea crimelor comuniste, în schimb am fost avid să cunosc toate cărţile importante care s-au scris despre nazism şi fărădelegile lui, în mod special despre Holocaust şi, desigur, despre antisemitism şi îndelungata lui istorie. Faptul că acest fenomen e cu atît mai izbitor în Israel, o ţară zidită pe cenuşa Holocaustului, e normal şi de înţeles. Toţi aceşti oameni care şi-au pierdut fraţi, surori, părinţi şi copii la Auschwitz mai respiră încă fumul înnecăcios al cuptoarelor, mai au încă în urechi urletele militarilor nemţi (ca şi sunetele însoţitoare ale muzicii lui Wagner, de unde proscrierea lui în Israel), mai văd în continuare cu ochii minţii marşurile forţate, călătoriile în necunoscut în trenuri pentru animale, trupurile secerate de molimă, gropile comune pe care erau siliţi să şi le sape singuri, mai simt încă în nări mirosul de carne încinsă, în stomac leşinul foamei şi în suflete SPAIMA, OROAREA, DUREREA. Comparaţiile tale academice sînt pentru ei o blasfemie, le ajunge pentru o singură viaţă tot ce au suferit ei şi ai lor, nu-i mai interesează altceva, pur şi simplu nu mai vor să ştie - şi nu ştiu!

A. - Deci multe din aceste reacţii de revoltă pornesc nu numai din suferinţă şi amintirea ei, ci şi din ignoranţă (Şi viceversa e valabilă, mă refer la cei care ştiu totul despre Gulag şi nimic despre Holocaust). Poate că însăşi pasiunea cu care intelectualii (nu numai evrei) s-au angajat dintru început pe meterezele comunismului stalinist tot pe ignoranţă a fost bazată. Şi desigur că mai tîrziu nu le-a fost uşor să recunoască chiar faţă de propria lor conştiinţă că s-au investit cu trup şi suflet în implementarea crimei şi minciunii fără graniţe. Dar cum să ne explicăm excesele de zel, faptul mai ales că şi atunci cînd adevărul a început să iasă la lumină (vezi cazul Kravcenko, mărturiile lui Suvarin, Koestler şi ale altora) ba chiar să fie simţit pe propria piele, intelighenţia de stînga, din Franţa de pildă, dar nu numai, a preferat să ignore cu desăvîrşire nişte fapte incontestabile, încondeind dezvăluirea lor drept propagandă antisovietică duşmănoasă şi debitînd în continuare aceleaşi stereotipii inepte, aceleaşi şabloane lozincarde şi fanatice?

B. - Jean-François Revel ne oferă în Memoriile sale cîteva repere în privinţa acestor "mistere". El evocă o adevărată abdicare a inteligenţelor la cei mai străluciţi din foştii lui colegi, un Pierre Courtade, un Pierre Daix, Maurice Mouillard şi alţii. Acesta din urmă cînd a fost întrebat, a invocat retrospectiv acea magie ocultă, acea fascinaţie obscură care se exercită deobicei asupra membrilor sectelor. Cînd îşi recitea textele de odinioară avea impresia de a fi fost locuit, invadat, covîrşit de o altă personalitate fără nici o legătură cu eul său anterior. Nu era nimic de înţeles în acest comportament în afară poate de faptul că ceea ce urmărea comunistul consecvent era "purificarea" totală şi crearea unui "om nou" conform expresiei canonice, legitimînd astfel lichidarea fizică integrală a omului vechi. În acest sens, comunistul cel mai consecvent cu sine, mai mult chiar decît Stalin şi Mao, a fost Pol Pot al Cambodgiei. Lichidator integral prin excelenţă, el a fost cel mai logic dintre toţi, ca unul care voise să ucidă pe toată lumea.
Şi concluzia lui Revel: "Magia totalitară poate cufunda într-o noapte temporară sau definitivă spiritele superioare, la fel ca şi pe cele obtuze, conştiinţele cinstite ca şi pe cele scelerate.(...) Nici inteligenţa, nici intenţia de a face Binele nu ne păzesc de Rău. Singurul baraj în calea fanatismului ucigaş ni-l oferă traiul într-o societate pluralistă în care contraponderea instituţională a altor doctrine şi a altor puteri ne împiedica întotdeauna de a merge pînă la capăt în impunerea propriilor credinţe".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara