Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Inedit:
Dialog epistolar - Alexandru Busuioceanu si Antoaneta Iordache-Bodisco de ---


În fondul epistolar „Al. Busuioceanu” de la Arhivele Statului s-au păstrat circa 55 de scrisori ale Antoanetei Iordache-Bodisco către poetul madrilen. Corespondenţa înregistrează câteva etape: 1947-1948 – criza relaţiei lor, în 1952 Antoaneta îi trimite maestrului ei primele povestiri (Calul, Setea, După-amiaza unui Pierrot etc.), care vor fi citite şi comentate cu atenţie, în 1954 Al. Busuioceanu va primi lungi scrisori cu elegii de Properţiu, traduse de Antoaneta, ultimele texte vor veni de la Cadiz, o localitate de pe malul Atlanticului, unde tânăra scriitoare se va simţi izolată şi însingurată. Poetul Poemelor patetice îi va răspunde cu multă prietenie şi afecţiune, recomandându-i cărţi şi reviste, povestindu-i despre preocupările sale cotidiene.



Liliana Corobca









1.VII.52

Antoaneta,

De ce nu-mi mai scrii?

Spuneai că ai să-mi trimiţi bucata transcrisă. Şi n-o trimiţi.

Unde e Antoaneta Iordache?

A.

Am scris zilele trecute (în zorii zilei) un poem pentru tine. Doisprezece endecasilabi, în (ca să zic aşa) doisprezece minute. Vicente Aleixandre l-a citit şi mi-a spus că „ar fi vrut să-l fi scris el”. Dar el n-ar fi avut niciodată cum să-l scrie.



9.VII.52

Am primit bucata. Am s-o trimit în curând la Rio.

Ţi-am admirat Infanta. E frumoasă (nu atât ca tine). Poţi să-mi vorbeşti când vrei despre ea. Îmi e simpatică, fiindcă e a ta. Dar să-mi vorbeşti şi despre tine.

Poemele pe care ţi le-am scris n-ai să le citeşti decât când le vei cere.

Am să scot o carte, sper, în curând. Trebuia să apară de mult. Nu ştiu nici eu de ce am întârziat (Am mai avut între timp una: „Innomonada luz”). Trebuie să cer din nou autorizaţie Cenzurii, fiindcă autorizaţia dată, acum mai mult de un an, s-a perimat. dacă mi-or mai da-o acum!; fiindcă s-a întâmplat în ultimul timp ceva neaşteptat. A apărut la Paris o carte, scrisă de doi autori francezi pe care nu-i cunosc. Un manual pentru licee şi Universitate; carte de 500 pagini, care se răspândeşte în toată lumea: Histoire illustrée de la Littérature espagnole. Închipuie-ţi că figurez între poeţii spanioli (spune că sunt „d’origine roumaine”), în capitolul pe care l-au intitulat „Bouquet final”. Au pus şi portretul meu (autoportretul din „Insula”) şi mi-au dat un loc mai important decât multora dintre confraţii de aici, care au să mă sfâşie. Capitolul poeziei actuale (Istoria începe de la Seneca) e ilustrat cu aceste portrete: Ruben Dario, Unamuno, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez, Lorca, Rafael Alberti, Jorge Guillen, Pedro Salinas, luis Cernuda, Vicente Aleixandre, Vivanco, Dionisio Ridruego şi eu (y nada más). Nici nu mai am curajul să mă duc pe la Café Guijón. Am să plătesc probabil scump onoarea. Dar eu n-am nici o vină. Îţi jur. Autorii s-au documentat singuri. Sunt profesori de spaniolă la licee din Paris. Şi e o colecţie foarte serioasă. Ieri l-am întâlnit pe Pamfil Şeicaru, care a văzut cartea. Mi-a spus că „ăştia ca Panait Istrati şi ca mine” n-am avut niciodată nimic de a face cu România. „Tu rămâi aici, cu strămoşii tăi, Cervantes, Lope de Vega şi Dionisio Ridruego”.

Mi s-a mai întâmplat ceva. Am fost invitat la Segovia, la Congresul de Poezie. Am citit la mormântul lui San Juan de la Cruz (strămoşul meu) un poem al Sfântului, tradus de mine în româneşte (în metru original şi cu rime). S-a anunţat că traduc toată opera originală a S.J. de la Cruz. Şi am făcut o scurtă cuvântare, în care am vorbit acolo, în biserică, ca „poeta errante”. Am spus că lectura mea e un voto y una oración. La Madrid, ziarele şi revistele lui Aparicio au şters numele meu din dările de seamă. Dar am fost invitat la Radio Nacional (nu la ora românească), unde am avut un interviu şi un recital de poeme (în rom. şi în spaniolă). Apare într-o revistă şi alt interviu al meu, scandalos (dacă nu l’ar opri Aparicio).

Dar mi s-a mai întâmplat ceva. Mi s-a dat şi un premiu. Societatea Amicilor lui Juan Valera au premiat o lucrare a mea intitulată: „Una história romántica: D. Juan Valera y Lucia Paladi”. Între autorii care au prezentat lucrări (14) a fost şi Azorin. Mi s-a dat premiul mie. Şi mi-au citit lucrarea la o festivitate, la monumentul lui Valera! (au haz spaniolii ăştia). Lucrarea o publică Academia din Cordoba; dar mi-a cumpărat-o şi Fundaţia de la Paris, care o publică acolo, tot în spaniolă.

Scuză-mă de atâta lăudăroşenie. Dar lucrurile astea mi s-au întâmplat, toate, zilele astea şi vreau să ţi le spun şi ţie, fiindcă ai să le înţelegi mai bine decât toţi. Strămoşii mei Cervantes, Lope de Vega şi Dionisio Ridruego... Nu ştie nimeni mai bine decât tine cum am început eu să scriu poezie.

Planul de a merge în Elveţia nu l-am părăsit. Dar nu mai am aşa speranţe. Lucrarea pentru Skira trebuia să fie gata la 15 iulie şi eu, cu atâţia strămoşi, am pierdut vremea. Sunt abia la jumătatea lucrării. Nu ştiu când şi dacă mă mai invită editorul. Dacă mă duc, fireşte, spune-mi tot ce vrei.

Am recitit „Omul cu securea”. E o capo d’operă, deşi ai împuţinat-o la sfârşit; ai subţiat-o. O trimit aşa, în ultima redactare. E, până acum, bucata ta „clasică”, în proză.

Aştept nuvela. Nu te codi. Ai încredere în tine.

A.

Scuză-mă pentru lungime. Am să fiu mai puţin palavragiu altă dată. De rândul ăsta, au fost de vină strămoşii şi mi-a plăcut Infanta.



15 iulie 952

Iată bucata. Nu cred c-o pot numi nuvelă. Dar mai mult, no da de si.

Personajul principal, real, m-a depăşit. Am lucrat o lună la bucata asta şi mă simt sleită. Judec-o te rog, cu toată răceala. Şi spune-mi ce crezi.

Ce-mi scriai zilele trecute e în acelaşi timp extraordinar şi trist.

Trist din punctul de vedere al lui Şeicaru.

Nici compatrioţii nu dau mai mult, de si.

Antoaneta

Când apar „Caietele de Dor”? Fac cinste titlului. Poemele tale ţi le voi cere într-o zi. Fetiţa mea, lângă mine, se joacă cu Pandurache. Un căţel fără urechi şi coadă. Şi se împleticeşte în limbă.... Un Pandu... doi panduri... un papuc... doi papuki...



22 iulie 952

Ai primit bucata? E ceva de ea? Cred că o voi relua mai târziu. Am citit în „Insula” darea de seamă de la Segovia. Va fi fost interesant, desigur.

Am văzut şi nota despre premiul „Valera”.

Felicitări.

Antoaneta



Madrid, 23 iunie 1958

Dragă Antoaneta,

Îţi cer de o mie de ori scuze pentru întârziere. Îmi e şi mai greu să explic atâta indolenţă în starea mea de acum, care se cheamă totuşi o întoarcere la viaţă. E o convalescenţă lentă, prea lentă pentru răbdarea şi filosofia mea. O întoarcere târzie şi obosită, ca în zori, după o noapte de beţie agitată. E de necrezut ce dedublare se poate naşte, pentru a te ajuta să treci dincolo sau să te salvezi. În momentele grele pe care le-am petrecut la clinică am fost absolut străin de iminenţa pericolului. Mi se părea excesivă îngrijorarea prietenilor, graba lor de a mă vedea, a câte unuia chiar de a mă veghea până noaptea târziu. Mi-am păstrat atunci o linişte mintală şi o detaşare care mi-au îngăduit să rămân ironic cu mine şi cu lucrurile dimprejur până şi în nopţile când am fost mai chinuit de greutatea enormă de a respira. Înţelegeam că vizita medicilor şi a personalului în toiul nopţii, ca şi injecţiile ce mi se administrau mereu, erau pentru a mă reţine în viaţă şi a-mi prelungi respiraţia oră cu oră. Judecata mea perceptivă înţelegea, dar judecata critică refuza tot. În clipele cele mai riscante (mi se administra atunci a zecea transfuzie de sânge), îmi amintesc că îmi supravegheam singur delirul şi că am ieşit din el cu o soluţie a mea proprie, cu hotărârea de a-mi salva singur respiraţia, fără ajutorul medicilor şi al doctoriilor. Descoperisem remediul secret, pe care nu l-am dezvăluit atunci nimănui şi mi l-am aplicat cu linişte şi cu tărie. Ideea clară că pentru a respira trebuie să-mi apăs pieptul cu mâinile până la înăbuşire, cu condiţia de a-mi face singur un farmec, o incantaţie, dar de a face acest lucru în englezeşte, nu în franţuzeşte, fiindcă în franţuzeşte ar fi fost fatal. Aşa m-am salvat în noaptea aceea. Nu ştiu dacă a auzit cineva incantaţiile mele. Erau poate numai în idee. Dar eu le auzeam şi eram sigur că erau versuri magice din Hamlet, pe care nu le citisem, nici nu le-auzisem vreodată în englezeşte. Să mai explic indulgenţa plenară cu care am admis, după criză, explicaţiile medicilor că mă puteam socoti salvat şi că electocardiograma făcută atunci în grabă dovedea că starea inimii mele era cu mult mai bună decât se aşteptau? Eu aveam explicaţia pentru mine, pe care n-o puteam da nimănui. Iat-o: cu două zeci şi cinci de ani în urmă (în toamna lui 1933), când treceam strâmtoarea care desparte Danemarca de Suedia, vizitasem în Irlanda, castelul lui Hamlet de la Elsinor. Acel castel îl crezusem pierdut de mult în ceţurile din memorie. Cum să bănuiesc că fantomele de altădată aveau să se trezească acum şi să-mi ajute în secret întoarcerea la viaţă?

Acum convalescenţa mea lentă e altă dedublare, în care nu mai regăsesc incantaţie, nici ironie. E un fel de contemplare de sus şi teribil de analitică de mine însumi şi de tot ce s-a întâmplat cu mine. Abia acum sunt conştient de limitele extreme unde m-am găsit. E trezirea după beţie. Nu simt vreo exaltare de viaţă, nici vreo bucurie deosebită. Retrăiesc încă într-un fel de obsesie clipele de acum trei luni, neînsufleţite însă de fantasme. Judecata mea critică nu mai refuză, reconstituie tot. Clipă cu clipă ştiu cum a fost. Abia acum am gustul amar, pe care nu l-am cunoscut atunci. Aşa se explică poate şi indolenţa mea de azi. Nu teamă, nici descurajare, ci un fel de oboseală la gândul de a mai încerca vreodată să trec strâmtoarea. Nu e greu de trecut (n-aveam decât să nu fac incantaţia). Dar cel puţin să nu treci încă o dată prin acelaşi vad. Cel puţin dacă personagiul s-ar putea să fie altul.

Acum, din melancolica poveste îmi rămân totuşi imagini luminoase, unele cu totul neaşteptate, mărturiile de prietenie şi câteodată simpatia devotată a unor oameni pe care nici nu-i cunoşteam (printre aceştia, doctorii spanioli care m-au îngrijit). Dintre prietenii de aici, români sau spanioli, au fost unii care nu m-au părăsit nici un moment. Asemenea împrejurări, dragă Antoaneta, sunt revelaţii despre oameni şi preţul vieţii. Cum să-ţi spun emoţia mea de a te fi găsit prezentă şi tu între cei dintâi, tu care erai atât de departe? A fost o mare mângâiere şi o ridicare în glorie a chipului tău pentru mine, în acele momente unice pe care nu le pot uita. Scrie-mi când ai timp. Regăsesc în cuvintele tale accentul adânc şi timbrul tău uman, aşa cum le-am preţuit, acum le voi preţui întotdeauna.

Alexandru



28 iulie 1958

Dragă Alexandru,

Îţi mulţumesc pentru scrisoare, pentru tonul ei intim. Înţeleg ce se întâmplă cu tine, sper să fii total restabilit cu vremea, să priveşti, fără amărăciune, această Întâlnire a ta cu „Necunoscutul”.

Am impresia dureroasă că noi, românii, nu vom învăţa niciodată a accepta Exilul. Rămânem în fond nişte dezrădăcinaţi; în ultimii ani destui dintre noi au pierit. Nu se întâmplă acelaşi lucru printre nordici. Sunt atât de obişnuiţi să emigreze, încât privesc viaţa şi patria de origine cu alţi ochi. Nu ştiu ce e mai bine. Ştiu numai că mica mea Beatriz simte exilul meu ca pe un sentiment propriu şi România, „Ţara ei de peste veac”. Îţi aminteşti frumoasele poeme ale lui Crainic? Ce ştii despre fetiţa ta? Eu am în ţară o nepoată, Ioana, fetiţa surorii mele, şi necunoscută de mine, care mi-a scris o frumoasă, înduioşătoare scrisoare, la 12 ani. Scrie schiţe şi poeme, şi în ciuda Necunoscutului, a depărtării şi a educaţiei marxiste îmi mărturiseşte dragostea şi gingăşia ei sufletească. Deci, nu e totul pierdut acolo.

La Cadiz e o vară potolită, briza marină şterge orice încercare toridă adusă de vântul african. E un vânt aici, numit „Levante”, curios şi foarte personal. Vine când nimeni nu-l aşteaptă şi se duce tot atât de misterios. E un vânt de răsărit, gaditanii au un fel de ostilitate cordială faţă de el şi printre locuitori umblă vorba că fenicienii au părăsit Cadizul din cauza lui. Patriotic vânt...

În septembrie, între 5 şi 25, probabil, voi fi cu fetiţa la Madrid, să salutăm prietenii şi să revăd totuşi locurile unde „am şezut şi am plâns”. Nu era chiar aşa titlul romanului lui Cezar Petrescu, încep să uit, din păcate, duc multă lipsă de carte românească. În schimb, mă intoxic de literatură franceză, păstrând totuşi un echilibru al meu, romanul francez actual, mărturisesc, jenată, nu mă satisface.

În septembrie, Alexandru, îţi voi telefona şi va trebui să stăm de vorbă după atâţia amar de ani. M-ar bucura mult să am veşti de la tine, să aflu, printre altele, că eşti total restabilit, că pentru mulţi ani încă voi avea din când în când, un mesaj de la tine.

Herescu mi-a trimis frumosul lui exemplar din Ovidiana, pe masa mea de lucru am un rar exemplar al Tristiilor, dăruit de tine, cu o dedicaţie în latineşte.

Antoaneta



Madrid, 28 septembrie 1958

Dragă Antoaneta,

Sunt în întârziere iar. Lunile de vară le-am petrecut încet, aşteptând să tracă prea multa căldură şi lucrând în orele mai potolite. Am lucrat chiar mai mult decât credeam. De vreo doi ani, colaborez la posturile de radio din afară, la Free Europe (München), la Vocea Americii (Paris), la BBC (Londra). Cei de la München îmi pun la dispoziţie şi mijloacele să călătoresc până la ei, pentru a face înregistrările direct. Dar accidentele sănătăţii nu mi-au îngăduit până acum să beneficiez de asemenea voiajuri foarte bine retribuite; anul trecut au trimis un om al lor aici, cu aparatele şi au înregistrat lecturile la mine acasă. Pentru anul acesta sunt invitat iar, pentru un program mai larg. E probabil că nu mă voi putea deplasa nici acum; vor trebui să vină tot ei la mine. Pentru asta am lucrat în vară şi îmi rămâne încă de lucrat. Unele texte apar şi în ROMÂNIA de la New York. Tu primeşti ziarul? Colaborez acum în fiece număr, cu articole de 3-4 coloane. Dacă nu primeşti ziarul, îl poţi cere, se trimite oricui. Sau ţi-l pot trimite eu, dacă vrei.

Dar vorbesc prea mult despre mine, când merit mai puţin. Era numai ca să explic ce-am făcut în vara asta la Madrid, de unde n-am ieşit. Am aşteptat şi „Tripticul” făgăduit. De ce nu mi l-ai trimis? De sfială, poate? Nu ştii că mă interesează şi preţuiesc tot ce scrii? prin reviste gaditane am publicat şi eu, versuri, acum câţiva ani, în mai multe rânduri – în Platero. Dar poeţii de acolo s-au risipit şi revista a încetat. Se întâmplă chiar ca prietenul meu spaniol cel mai apropiat să fie gaditan, Carlos Edmundo de Ory, un poet cu mult talent (cu el l-am tradus pe Jouve în spaniolă). Dar Carlos nu mai e în Spania, ci în Peru, de unde are să plece în curând undeva în sudul Indiei. Aşa pierd toţi prietenii. Câţi n-au rămas în răsărit, au luat-o către nord sau sud. Rămân cu mine numai eu, îndreptându-mă către apus.

Trimite-mi Tripticul, Antoaneta, şi vorbeşte-mi despre ce mai scrii. Eu compun acum o ediţie a versurilor mele româneşti. E un mod de a vorbi, căci ce-am făcut pe vară a fost mai mult să des-compun. Am eliminat atâta, încât nu ştiu ce mai rămâne până la urmă.

Despre Onica am avut în urmă veşti sigure. „Fetiţa” împlineşte 25 de ani. Şi-a luat licenţa în vară, în Litere (specialitatea spaniolă) şi urma să se mărite, după licenţă, cu un coleg, asistent la Universitate (specialitatea italiană).

Am primit şi fotografii ale „fetiţei”, care m-au intimidat.

Mai scrie-mi, Antoaneta, şi aştept tripticul.

Alexandru

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara