Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Dialog inedit cu Maria-Luiza Cristescu: Arca lui Noe de Despina Petecel Theodoru


Despre natura contradictorie a Mariei-Luiza Cristescu - fragilă şi totodată inflexibilă, ironică până la sarcasm, lucidă până la cruzime şi, în egală măsură, etalând un foarte subtil simţ psihologic, care-i accentua umanitatea şi convivialitatea -, luasem act încă din anii '70, odată cu apariţia primelor ei romane, a căror lectură mă captivase, stârnindu-mi curiozitatea asupra identităţii autoarei: Castelul vrăjitoarelor, Tutun de Macedonia, Aşteptare� Am cunoscut-o, ulterior, cu ocazia uneia dintre expoziţiile pictoriţei Wanda Mihuleac. Conversaţia noastră s-a înfiripat de la sine, ca între nişte vechi cunoştinţe, senzaţia că mă aflu "sub lupă" fiind repede spulberată şi înlocuită cu un anume "confort" sufletesc, esenţial în comunicarea şi comuniunea de idei. Am înţeles atunci că spiritul predominant caustic al Mariei-Luiza Cristescu era de fapt consecinţa caracterului ei ferm, ce nu admitea jumătăţile de măsură, artificialitatea, ipocrizia, compromisurile intelectuale�
în 1992, când am iniţiat ciclul radiofonic Mozart - o permanentă descoperire, am fost surprinsă să constat că pentru Maria-Luiza Cristescu muzica era un pretext ideasl, un instrument de care se folosea în scopul radiografierii, la propriu, a stării bio-socio-umane a indivizilor unei societăţi în raport cu artistul, creatorul, cu Geniul, mereu neînţeles sau prost înţeles şi, în orice caz, judecat răuvoitor...
Redau mai jos secveneţe din acel dialog, ce dezvăluie şi o altă "faţă" a romancierei care, dintr-o prea mare curiozitate metafizică, "s-a dus să moară puţin�".








D.P.Doamnă Maria-Luiza Cristescu v-am invitat la un dialog despre felul în care e ascultat şi înţeles Mozart după 236 de ani de la naşterea sa. înaintea începerii dialogului propriu-zis v-aţi exprimat dorinţa de a vorbi despre "totalitatea" Mozart, aşadar despre corelaţia om - artist. Deci, cum îl vede scriitoarea Maria-Luiza Cristescu pe Mozart, la finele sec. XX ?
M.L.C. �cum îl vedem pe Mozart la finele celui de-al doilea mileniu de la naşterea lui Christos! Ne apropiem sau suntem chiar în Apocalipsă - aşa cum zice Sf.Ioan? Nu vorbim numai despre un compozitor, unul dintre atâţia alţii, unul dintre geniile pe care le-a dat omenirea de-a lungul timpului, ci despre un geniu despre care se spune de obicei - şi alte cuvinte mai bune nu găsim -, "geniu atotcuprinzător." Cuvintele, slabele noastre cuvinte! El s-a ocupat de muzică, spunem noi. Or, dintre sunete -, omul le-a emis mai întâi, în mod natural, pe cele care se numesc suspin, oftat, râs, hohot de plâns, chiot de plăcere, de victorie sau urlet de durere. Aceste sunete nu erau încă muzică, ci o exprimare simplă, rudimentară, a cosmosului din om. în codurile iniţiale ale muzicii, ele s-ar fi numit disonanţe. După milenii, compozitorul s-a deschis lui Dumnezeu - şi acum vorbesc despre Mozart. Lui Dumnezeu, care a aruncat asupra pământului şi Potopul. Compozitorul a fost un Noe. A pus toate creaturile lui Dumnezeu în Arca sa şi a cuprins acolo şi muzica, tot ce e al naturii, al respiraţiei, de la sorii care luminează ori care au expirat de mult, până la plantele care mor, duhnind.
D.P.Mozart este cel care-i scria tatălui său că e prea religios ca să poată trăi ca ceilalţi tineri de vârsta sa. Şi tot el, într-o altă scrisoare, îi mărturisea că "natura vorbeşte în mine tot atât de tare ca în oricare altul şi poate mai puternic decât în mulţi alţi vlăjgani." Iată aşadar cele două ipostaze, aparent antinomice, care-l definesc şi pe care le vom regăsi în absolut toate opus-urile sale, fie că se numesc concerte, simfonii, opere. Probabil că sublimul lui Mozart constă tocmai în naturaleţea cu care ştia să-şi pună în valoare datele naturale ale fiinţei.
M.L.C. Natural nu poate fi decât un Geniu - să-l spunem cu majusculă. De ce ? Pentru că, oricâtă educaţie, oricâte coduri ale societăţii, ale cărţilor citite, ale credinţei moştenite, toate acestea la un loc, nu-l fac să-şi piardă ceea ce e natural în el, nu-l pot strânge în chingile lor. De ce Geniul nu este iubit în timpul vieţii? De ce despre Mozart, ca şi despre alte Genii ale omenirii - de la Iisus încoace - există legende?! Legende înălţătoare şi legende triviale? Fie că sunt înnălţătoare, fie că sunt triviale, ele sunt false. Despre Iisus, primul crucificat al epocii lui, se ţin minte câteva lucruri: că a fost un vindecător puţin scrântit, un vorbitor cu cine vrei şi cu cine nu vrei� Nu prea l-au înţeles apostolii: de ce să stai cu Maria Magdalena (ştiţi ce profesie avea!), de ce să stai cu cămătarii şi cu vameşii? etc. N-au înţeles cum e posibil să te apropii de rău şi de urât?!
D.P.Prin capacitatea sa de travestire, Mozart a încercat nu numai să-i bucure pe oameni, dar i-a şi aureolat, imortalizându-i în muzica sa. întâlnim frecvent în operele mozartiene oameni simpli, înzestraţi cu acel bun simţ primordial, alături de personaje grave, preocupate intens de misterul existenţial. De pildă, în Flautul fermecat, un cuplu ca Papagheno-Papaghena convieţuieşte într-o deplină armonie cu celălalt cuplu - Tamino-Pamina -, destinat să experimenteze cunoaşterea prin iniţiere, şi exemplele ar putea continua.
M.L.C. Diferenţa dintre omul obişnuit - fie împărat, meşteşugar, fie cetăţean al vreunei lumi democratice din ziua de azi - şi un Geniu este că primii au bun simţ, iar Geniul are un bun simţ vizionar. Geniul nu mai are ipocrizia, jena, ruşinea încălcării vreunui cod, pentru că el lucrează în coduri. Muzica nu te poate ruşina vreodată. Cu siguranţă însă că, autorul, scriind-o, într-o cameră luxoasă, ori la masa lui de brad a schiţat un surâs, gândindu-se că cei cărora le e adresată muzica lui nu vor înţelege totul, ci doar ceva; adică tocmai această ambiguitate pe care n-a prea dorit-o nimeni în timpul vieţii autorului. Au preferat să-l sacrifice mai întâi, să-l crucifice, ca pe Iisus în timpul vieţii, ca să-i facă apoi o legendă care, laudativă ori denigratoare, e la fel de meschină. Iubitorii de muzică recunosc însă imediat un text de Mozart. El are întotdeauna, pe o frază scurtă, un amestec straniu şi puţin înfricoşător de înălţime spre ceruri şi de scormonire în adâncul neguros şi rău şi urât al omului, pe care omul nu vrea să-l vadă niciodată, nici în oglindă, nici spus de un Geniu. Şi cred că se uita cu un ochi de după cortină să vadă dacă noi, cei din sală - de secole de-a rândul -, reacţionăm la nota aceea care, la un moment dat, scîrţâie! Vroia să vadă dacă înţelegem cât de complexă e lumea şi cât de vie!
(D.P.Astfel de ascunzişuri ale firii umane - Ombra în termeni jungieni - sălăşluiesc alături de elevaţii spirituale într-o operă ca Don Giovanni de pildă. S-ar putea spune că Mozart a trăit şi a creat conştient de iminenţa implacabilei judecăţi divine care, departe de a-l strivi, l-a ajutat să se depăşească mereu pe sine.
Doamnă Maria-Luiza Cristescu, îmi spuneaţi la începutul întâlnirii noastre că "muzica lui Mozart e ca viaţa" şi că el "nu respectă un anumit cod de reguli sau de principii, aşa cum face Bach în toată creaţia lui"; că Mozart "s-a jucat cu viaţa şi ne-a demonstrat prin muzica lui că şi Dumnezeu a fost capabil să râdă", să "se amuze, fără să privească însă spre omenire cu superioritate arogantă şi dispreţuitoare, aşa cum am putea crede�" Aş vrea să insistaţi puţin asupra acestor afirmaţii.
M.L.C. Nu cred că vreun meloman sau un muzician serios şi-a pus vreodată problema dacă Missele sau Requiem-ul lui Mozart sunt artă religioasă, ori artă laică. Nu există nici o diferenţă, de artă, sub raportul Geniului, între o operă comică şi un Imn închinat lui Dumnezeu. Arta nu are un auditoriu precis comandat social sau precis îndreptat spre o ţintă. Ea este artă şi se adresează întregului fiinţei tale şi, mai ales la Mozart, poţi găsi chiar în primele două secţiuni din Requiem, şi bucurie, şi joaca copilului Fecioarei - care se "se joacă" într-un ton aproape de neîngăduit într-un requiem; tot aşa cum în Don Giovanni poţi descoperi sunete sfâşietoare şi înălţătoare, ca într-un autor specializat în muzică religioasă.
Au existat multe interdicţii în artă, dintotdeauna. Au existat coduri - fie ale instituţiilor bisericeşti, fie ale instituţiei imperiale, ale puterii în general. Mozart n-a suportat interdicţii. Nu i-au plăcut îngrădirile, nu i-au plăcut unii oameni. A vrut să fie el însuşi. Ideea de disidenţă în artă e absurd. Un mare artist nu e niciodată disident. Uneori e adevărat că face şi în viaţă ceea ce vrea - lucru amendabil imediat de către societate şi putere. Dar Dumnezeu e atotcuprinzător: viaţa şi arta pot fi unite, când este vorba despre Mozart, cu chipul Creatorului: râsul, zâmbetul, şăgălnicia nu le uita niciodată, nici când compunea sunete închinate lui Dumnezeu. în ceea ce-l priveşte pe Mozart, el şi-a îngăduit totul - totul însemnând viaţă. Doar un geniu al poeticii cuvintelor ar putea scrie sau vorbi despre muzică, despre muzica lui Mozart, pe măsura ei. Singurul exemplu pe care vi l-aş putea da, din câte am găsit eu în literatură - căci, vai, sunt romancier! - este cel al unui spirit, tot german: Thomas Mann. în Dr. Faustus, roman ce are ca teză chiar teza geniului, personajul principal este artistul-muzician, geniul, care, pentru a accepta viaţa aşa cum este trebuie să facă un pact faustic. A! Faust! Sigur, Satana! Dar cine este Satana?! Este îngerul căzut, îngerul preferat al lui Dumnezeu! Acest pact faustic l-au făcut toate geniile omenirii, indiferent din ce domeniu: al credinţei şi al muzicii, al picturii şi al literaturii.
D.P. Pentru că, în fond, pactul faustic intră-n categoria miturilor cunoaşterii. Acest pact nu înseamnă altceva decât dorinţa, firească, a oricărui artist, de a accede la Adevăr�
M.L.C. Despre asta este vorba! Căci, de obicei, se înţelege un lucru vulgar: "şi-a vândut sufletul Satanei", aşa cum se spune în filmuleţe, în mici povestioare din toate lumile şi din toate timpurile. Acest pact faustic înseamnă: dau totul, rezist la orice; orice s-ar întâmpla pe lumea aceasta, e voia Creatorului. Eu sunt un om al Creatorului, îl reprezint numai dacă fac tot ceea ce pot, cât mai apropiat de chipul Creatorului, chip pe care mi l-a dat şi mie.
D.P.De altfel, nici n-ai putea atinge culmile cunoaşterii, transcendenţa, fără să parcurgi, să te confrunţi cu experienţele pur umane�
M.L.C. E adevărat, dar tocmai pentru a nu fi prost înţelese, experienţa umană nu înseamnă a face cutare lucru interzis ci, mai întâi, să te foloseşti de toate simţurile pe care Dumnezeu ţi le-a dat. Dumnezeu a dat simţurile tuturor oamenilor. Doar un geniu şi le foloseşte pe toate, ştiind că-n fiecare coexistă mai multe coordonate, care se încrucişează infinit într-o sferă, ca şi în Cosmos: între bine şi rău cu mii de nuanţe, între frumos şi urât cu tot atâtea, între adevăr şi trădare, cu tot atâtea - ca să enumerăm doar câteva. Lumea îl recunoaşte pe cel care a creat-o şi i-a arătat întregul fiinţei, dar îl recunoaşte abia după ce l-a sacrificat. îi place Geniul după ce l-a sacrificat. îl recunoaşte, îi place să-l comemoreze, şi nu să-l sărbătorească. Şi, sute de ani, ascultăm sau citim dintr-un tot, dintr-un întreg, din Geniu, doar fragmentul, ciobul de oglindă, care ne arată "ţandăra" de bine şi frumos în care vrem să ne recunoaştem. Rămânem în continuare ipocriţi puţin. Nu suntem în stare să intrăm în pactul faustic...
D.P.Maria-Luiza Cristescu, spuneaţi că oamenii - cei obişnuiţi, desigur - sunt mai bucuroşi să comemoreze Geniul decât să-l aniverseze. Nu vi se pare că Mozart însuşi ne îndeamnă, prin propria lui creaţie, să-l aniversăm perpetuu, spulberându-ne orice prejudecată, ajutându-ne chiar să ne eliberăm de teama de a privi în lăuntrul nostru, în abisurile noastre ?
M.L.C. Sunt convinsă că, dacă există aşa-zisul "duh al mortului", care mai rămâne o vreme printre noi, privindu-şi propria înmormântare, Mozart ar fi avut un chicot de râs: "ia te uită, ce frumoasă înscenare! Dar nu ei au făcut-o! Eu am făcut-o!"
I-a plăcut să glumească, să se travestească şi cred că atunci era travestit într-unul dintre cei doi-trei care-l duceau la groapă!
D.P.Eu îl simt pe Mozart ca pe un copil grav şi totodată fermecător, care ne locuieşte şi de care ne dăm seama că suntem locuiţi în momentele cele mai dificile ale existenţei noastre.
M.L.C. îl simţim aşa, într-adevăr, dar el nu este fermecător nici când este fermecător! întotdeauna există un subtext, un supratext muzical. Doar unei urechi mai puţin atente, sau mai puţin plină de ştiinţa vieţii, sau cu sufletul mai puţin întreg i se pare doar fermecător o dată, sau doar foarte solemn altă dată. Spuneaţi că "ne locuieşte." Da, el "ne locuieşte" pentru că s-a lăsat mai întâi "locuit" de toate sunetele lumii. Nu l-a dispreţuit pe nici unul. (D.P.T.)