Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Dialog în larg de Gabriel Dimisianu

Monica Pillat şi Radu Ciobanu, Dincolo de aşteptare, Ed. Eikon, Bucureşti, 2016.

Subiectul lecturilor libere din acest număr este cartea de convorbiri Dincolo de aşteptare, cu subtitlul Dialog în larg (Ed. Eikon, 2016).

Voi începe prin a-i prezenta, succint, pe cei doi protagonişti ai „dialogului în larg”, Monica Pillat şi Radu Ciobanu, reuniţi, cam pe neaşteptate, pentru mine cel puţin, în ducerea la capăt a unei acţiuni din care a rezultat această carte. Nu ştiu să mai fi participat la vreo construcţie culturală împreună.

Deoparte se află deci Monica Pillat, poeta şi eseista, fiica lui Dinu Pillat, a romancierului, a criticului literar şi a editorului, fost deţinut politic în anii ’60, obligat, după detenţie, să nu-şi părăsească domiciliul repartizat în Bărăgan. Mama Monicăi Pillat, Cornelia Pillat, fusese cercetătoare literară şi memorialistă, fiinţa care l-a susţinut moral pe Dinu Pillat în toate cumplitele încercări, în perioada închisorii, a domiciliului forţat şi după aceea. Retrăgându-se în Bucureşti, după 1964, familia Pillat a avut în continuare de trecut prin dificultăţi de tot felul.

Deci Monica Pillat este deoparte în aceste convorbiri, iar de cealaltă parte este Radu Ciobanu, care şi el trebuie prezentat. Prozator discret însă productiv, în anii dinainte de 1989, este, printre altele, autor al romanelor Nemuritorul albastru (1976), Vămile nopţii (1980), Călăreţul de fum (1984), Arhipelagul (1986). Originar din Deva, Radu Ciobanu trăieşte acum, de ani buni, în Germania.

Aşadar, deoparte Monica Pillat, implicată cu toată fiinţa în destinul dramatic al tatălui său, martoră din apropiere a suferinţelor acestuia. De cealaltă parte Radu Ciobanu, romancierul interesat de procesele istorice şi sociale, de crize, de experienţele unor oameni care au avut de suferit, în comunism, pentru credinţele lor sau numai din pricina originii. Aceşti doi convorbitori acţionează în carte într-un spaţiu al ideilor care a avut puterea să-i apropie, să-i lege sufleteşte. De cunoscut nu s-au cunoscut altfel decât din lecturile reciproce. De văzut nu s-au văzut niciodată, dar s-au citit şi şi-au scris. Tocmai împrejurarea aceasta, consideră Monica Pillat, contribuise la mai buna cunoaştere. Nu se împiedicaseră în amănunte, deseori înşelătoare, de comportament exterior: „E şi un mare avantaj în faptul că nu ne cunoaştem decât din cărţi. Aşa vom putea mai uşor să intrăm în lumea nevăzutelor, a gândurilor, a revelaţiilor, a temerilor, a visului şi a nădejdilor”.

Rămâne totuşi secretul celor doi felul în care, nevăzându-se vreodată, au alcătuit o carte de anvergura acesteia, armonizată în totul şi angajându-i pe fiecare în atât de multe planuri. Nu doar în planul conceptual, dar şi în acela al trăirilor personalizate, familiale etc., astfel cum s-au consumat în decenii de viaţă. Cei doi îşi proiectează cartea, simbolic, ca pe o navă pe care, odată îmbarcaţi, vor trebui să înfrunte „largul”, adică un orizont al experienţelor omeneşti capitale, astfel cum le înfăţişează marile opere şi marii eroi ai acestora, de la personajele tragediilor antice la Hamlet sau la Don Quijote. Sau la Robinson Crusoe al lui Defoe, eroul care, în desăvârşită solitudine, s-a văzut forţat să reinventeze civilizaţia.

Totul este prilej de reflecţie pentru cei doi, şi nu odată de controverse, un dialog care ne câştigă din prima clipă prin naturaleţe şi prin capacităţile de reconstituire a unor lumi. „Corăbierii imaginari” îşi descriu unul altuia mediile din care provin şi ne fac să-i vedem reintraţi în roluri pe oamenii care le-au marcat copilăria şi adolescenţa, anii formării morale şi intelectuale. Legătura cu credinţa e o dimensiune de prim ordin a acestor realităţi evocate, le dau acestora sens. Iar în momente de cumpănă ale vieţii, cum ar fi îmbolnăvirile, tot credinţa le aduce soluţiile mântuitoare. Monica primise „vestea unei boli fatale” şi prima îndreptare a gândului ei fusese către Cel de Sus. Îl caută pe un purtător de mesaj al acestuia. „Înainte de operaţie m-am dus la un preot cu care nu vorbisem niciodată şi, în biserica veche, la primul ceas al dimineţii, am îngenuncheat şi i-am spus în ce cumpănă mă aflam. El m-a privit gânditor şi a rostit: «Acum ţi se ia totul ca să ţi se dea totul, asemenea lui Iov. Dacă nu vei pricepe sensul acestei încercări înseamnă că degeaba ţi s-a dat şi ai să pierzi harul suferinţei. Fii atentă la tine însăţi, la cele din jurul tău şi stai de veghe»”. Întărită de ceea ce i se spusese, Monica învinge momentul de grea încercare. Nu altfel i se întâmplase lui Radu Ciobanu înainte cu treizeci de ani, o traumă depăşită prin forţa insuflată de dumnezeire şi prin „devotamentul Nicoletei”. Nicoleta este pentru Radu Ciobanu spiritul bun, soţia mult iubită plecată prea devreme dintre cei vii, poeta, prezenţă luminoasă mereu invocată.

Credinţa fusese de altfel soluţia izbăvitoare pentru Dinu Pillat, în detenţie ca şi în toate împrejurările unei vieţi care nu-l scutise de lovituri nedrepte. Ci, dimpotrivă. La fel se întâmplase, ar fi de adăugat, cu N. Steinhardt, alt convertit, în închisoare, la credinţă. Pentru Dinu avem mărturia limpede a Monicăi Pillat: „Tatăl meu descoperă în închisoare libertatea apropierii de Dumnezeu”.

Călătoria în larg a celor doi îşi urmează cursul, ambarcaţia lor navigând „melodic”, spune Monica Pillat, „de la un subiect la altul” : „Spun «melodic», deoarece după cum v-am mărturisit deja, la mine scrisul se asociază cu o stare muzicală de spirit”. Sunt invitaţi pe navă (aduşi în discuţie) şi alţi „naufragiaţi existenţiali”, oameni de toată mâna care, într-un fel sau altul, jucaseră un rol în viaţa celor doi, după cum sunt invitaţi şi mari scriitori din trecut a căror viaţă fusese lovită de câte „ o maladie teribilă” şi ireversibilă. Este vorba de Max Blecher şi de Tony Judt, cu vieţi curmate de boală, dar al căror scris „apare ca garant al supravieţuirii în posteritate”.

Ieşiţi cât mai în larg pe corabia imaginară cei doi nu au cum să evite perspectiva naufragiului, a unui naufragiu soldat însă, până la urmă, cu efecte benefice. „Cataclismul suferinţei” se poate transforma în „tezaur” în cazul oamenilor care au ştiut să-şi facă din suferinţă „un suport spiritual”. Radu Ciobanu evocă exemplul venit, am spune, de la sine al tatălui Monicăi, Dinu Pillat, după cum în termeni asemănători s-ar putea vorbi despre Nicolae Balotă, despre pictorul Ştefan Câlţia şi despre alţi creatori care şi-au făcut din suferinţă un suport al operei.

Cât îi priveşte pe cei doi convorbitori, porniţi la drum fiecare cu altă viziune despre întruchipările lumii, ei sunt beneficiarii ultimi ai neaşteptatei, în fond, întâlniri. Sau cum spune limpede, în final, unul dintre ei: „...această carte pe care am început s-o scriem împreună ne-a legat existenţele cu un fir nevăzut”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara