Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Diana din parcare de Alexandru Vlad

Pana de curent se declanşase în seara aceea mai devreme ca de obicei. Când se lua curentul în restaurant apăreau lămpi de petrol, aduse de chelneri gata aprinse de undeva dinspre bucătărie. Atmosfera se schimba, cei care avuseseră intenţia să se ridice se răzgândeau, tapiţeria roşie de pe pereţi devenea vişinie, lămpile se multiplicau în oglinzile vechi, cărora nu li se mai vedeau petele. Urmau alte comenzi, ultimele – avertizau chelnerii, intimitatea la mese creştea, feţele deveneau mai expresive ca printr-un efect cinematografic. Băuturile alocate în stoc acelei zile se terminau şi se comanda ce se găsea. Brusc păream a fi mai mulţi, când se ridica cineva de la locul lui pe perete se mişcau trei umbre. Mi-a trebuit astfel ceva timp să văd că Rainer lipseşte, că lipseşte şi Monica. Când s-au ridicat fără să observ eu, şi mai ales cum a plecat Monica fără să mă salute? Băusem cumva prea mult? După ce Maestrul şi-a dat seama că dacă apăream şi eu la aceste agape la local ea îşi găsea aproape de fiecare dată un motiv să plece, începuse să fie suspicios şi agresiv cu mine, să mă provoace.
M-am ridicat şi am parcurs sala de la un capăt la altul cercetând cotloanele mai întunecoase fără să-i găsesc. Am ajuns la treptele de cărămidă care se răsuceau ducând undeva în sus, spre întunericul răcoros de afară. Sub scări era baia şi de-acolo am auzit vocea lui Rainer, propunând ceva, pledând, şi o voce feminină răguşită care refuza. Era deci în WC-ul restaurantului cu soră-mea. Ce fel de maniere erau astea? Am intrat imediat şi la o astfel de uşă nu se bate, nu-i aşa? Aici era o lumânare şi flacăra ei pâlpâi primejdios la intrarea mea. Rainer rezema peretele îmbrăcat în faianţă, fuma şi ţinea mâna pe umărul unei fete care însă nu era Monica. Aceasta întoarse capul şi am văzut că era Diana din Parcare. Va să zică Rainer se certase cu Monica, aceasta plecase intempestiv şi ticălosul negocia cu Diana. Domnul profesor voia sex.
Pe fată n-o chema cu adevărat Diana, o botezase careva din intelectualii boemi astfel, după impetuoasa zeiţă Diana. Pentru că dacă în parcarea hotelului din centru, şi restaurantului, opreau două maşini elegante, străine, putea fi văzută urcând sau coborând din una dintre ele. Ori trecând din una în cealaltă. Făcuse din prostituţie o practică de lux, parcă deasupra ponositei societăţi. Zveltă, în blugi autentici, o zăreai deseori la mesele clienţilor permanenţi, cu un pahar de apă în faţă şi scrutând sala în căutarea unui client care s-o intereseze. Avea criteriile ei şi în scurtă vreme se muta la masa pe care o viza. Pe artişti nu-i dispreţuia, dar le refuza râzând propunerile sărăcăcioase. Şi în primul rând nu voia grupuri. Şi dacă într-o anume seară nu se ivea nimic, plătea ea însăşi câte-un rând şi se ridica. Avea pe ea lucruri de calitate – ţoale, părul era întotdeauna spălat şi frizat, mirosea bine, nici o fată de familie bună n-ar fi putut ţine pasul cu ea. I-au propus să devină model la ateliere. Ce trebuia să facă? În primul rând să se dezbrace goală puşcă şi să stea nemişcată în anumite poziţii. Îi arătau ce fel de poziţii. Râdea, în privinţa dezbrăcării n-avea nimic împotrivă. Dar nemişcată? se mira ea. Asta nu i se mai ceruse. Dar când a auzit care era plata pe oră a râs una bună. Sunteţi nebuni? spunea ea. Nici nemişcată nu putea să stea pentru atâta!
Rainer mă privi cu severitate, agasat şi din ochi aproape că-mi ordonă să ies. Nu vedeam ce se întâmpla acolo, că deranjam într-un moment în care nu se cade să deranjezi un bărbat? Dacă voiam să folosesc pisoarul, acesta se afla tocmai în despărţitura de la celălalt capăt.
– Ce pofteşti? mă întrebă el.
– Ce-aş putea pofti într-un asemenea loc? am întrebat eu nevinovat.
Diana zâmbi, ea nu părea nici pe departe deranjată de prezenţa mea. Cum o adusese până aici? Pentru că nu era dintr-acelea dispuse să te urmeze pe sub scări, era foarte atentă cu situaţiile în care era pusă, asta făcea parte din etica ei profesională, ca să spun aşa, nu era în nici un fel boemă, iar profesorul nu făcea parte nici el din categoria din care îşi alegea compania. Când avea alte opţiuni pe noi abia dacă ne învrednicea cu o privire, nu prezentam interes. Oricum, n-am ieşit de-acolo şi cum Diana părea amuzată de situaţie i-am făcut cu ochiul, fără să-mi pese câtuşi de puţin de fiţele domnului profesor. Nu era în locul potrivit şi nici în postura cea mai avantajoasă.
– Vin imediat, îmi spuse Diana peste umăr. Aşteaptă-mă afară. Lămuresc lucrurile aici în câteva clipe.
Auzind asta Rainer îmi aruncă o privire ca şi cum m-aş fi făcut vinovat de cel mai nepermis act de pe pământ. Lumina lumânării îi accentua cutele de pe frunte, care se ridicară în sus, şi mâinile lui puternice, cu care modela lutul, se înfundară în buzunare. Îşi crea postura avantajoasă pe care o avea de obicei la catedră.
– Ascultă!..., începu el, dar am făcut stânga-mprejur, am intrat relaxat la pisoar şi m-am uşurat pe îndelete, după care m-am întors în sală, am căutat chelnerul şi mi-am plătit partea fără să mai trec pe la masă, fără să- mi iau rămas bun de la cei cu care petrecusem seara şi am ieşit pe trepte până în holul în care puteai să-ţi vâri degetele în ochi, şi de-acolo afară. Afară nu era nimeni, Monica se făcuse de ceva vreme nevăzută. Mi-am aprins o ţigară. Aici m-a găsit Diana.
– I-am spus că am un alt angajament. Nu-mi place tipul. Arogant.
Simţeam parfumul ei de bună calitate, aerul umed amplifica şi mirosurile.
– Ai cumva o maşină, găseşti un taxi? mă întrebă Diana şi apoi, văzând sau mai degrabă ghicind expresia mea, mă linişti: Am glumit. Unde mergem?
Unde puteam merge? Eu unul aş fi vrut să mă duc acasă, dar nu cu ea. Diana din Parcare nu era de nasul meu, dacă-i aruncasem vreodată o privire aceasta fusese detaşată, şi fusesem sigur că ea n-avea cum să mă fi remarcat în nici un fel. Ploua mărunt şi după cum se vedea singura posibilitate era să mă duc pe jos. Doar că momentan nu se făcea, şi pe urmă chiar dacă era întuneric era încă devreme. I-am sugerat Dianei s-o conduc spre casă, în ce direcţie o fi fost asta, ea nu zise nici da nici nu şi mă trase după ea pe două străzi înguste, după care am ieşit spre parc. Unde putea să stea în zona asta? Poate dincolo de parc, peste pod, în cartierul ce se întindea pe malul Someşului. Pe aleea largă, între copaci, ploua prea tare, băncile se vedeau goale şi ude, parcul părea pustiu. Lumina electrică încă nu revenise, ploaia se aşternea domoală şi rece, o ploaie ce părea fără început şi fără sfârşit. Ne-am refugiat în întunericul şi mai adânc al parcului până am marea ciupercă de lemn sub care am aflat adăpost, lipindu-ne de stâlpul ei lustruit şi rece. Scaunele fuseseră scoase, n-aveam încotro şi trebuia să stăm în picioare, dar măcar aici nu ajungea ploaia. Aveam amândoi deja părul ud şi mi-am scos haina şi i-am pus-o ei pe umeri îmbrăţişând-o totodată peste stofa ei udă, cu miros de lână şi tutun. Miros de crâşmă.
Ea părea să fie cu totul liniştită, stăpână pe situaţie, nu-i puteam vedea chipul, nu scotea nici un sunet, părea să-şi aţină până şi respiraţia, că nu voia să fie mai mult decât un trup. Iniţiativa trebuia să fie a mea. N-am observat exact momentul, dar revenise curentul, acum când nu aveam nevoie de el. Becurile rare, atârnate deasupra aleii centrale, aproape te orbeau, dar nu reuşeau să-şi trimită lumina până aici. Se vedeau unul după altul pierdute printre coroanele uriaşe, trimiţând nişte raze piezişe printre frunzele mari ce preluau cu surdină picăturile decantate din ramurile de mai sus. În spaţiile goale ploaia se vedea în jurul becurilor halogene ca o ceaţă fosforescentă. În lungul aleii largi nu venea absolut nimeni, pe băncile ude era puţin probabil să se mai fi aflat cineva, dar nu puteai fi sigur în acest joc de lumini tremurătoare şi întunericul cel mai opac. În cealaltă parte, asfaltul aleii care ducea la staţia de autobuz pe care şi ziua rar o folosea cineva lucea stins; acoperişul gofrat al staţiei, coşul oval pentru biletele folosite şi stâlpul cu tăblia indicatoare, toate primeau acum puţin şi din lumina geamurilor largi ale restaurantului „Parc”, – solemn şi izolat ca un cazinou pe insuliţa lui artificială, un pavilion de petreceri pentru activiştii de partid de rangul doi până la care duceau două podeţe ude şi arcuite, unul în stânga şi altul în dreapta, peste lacul mâlos, care avea doar atâta apă cât să plutească pe ea frunzele de salcie căzute şi să evidenţieze ploaia măruntă pe oglinda ei. Mie îmi era deja frig fără haină, dar Diana avea obrazul şi chiar şuviţele ude de păr fierbinţi. Nu scotea o vorbă, nu zicea să plecăm, nu mă întreba măcar dacă nu cumva mi-e rece fără haină, de parcă ajunsesem într-un loc ideal, atât de ferit încât merita să ignorăm frigul nocturn şi umed, ploaia pulverizată în cetină şi frunze care ne înconjura vizibilă şi respirabilă, aproape de neauzit după o vreme. Şi din clipa aceea am uitat cine era ea. Simţeam compasiune şi tandreţe pentru femeia aceasta elegantă şi frumoasă de lângă mine, invizibilă în întuneric ca într-un refugiu, dar cu pantofii ei mai mult ca sigur de bună calitate stropiţi de noroiul bălţilor pe care nu le văzuse sau le ignorase, ce respira reţinut cu mine în spaţiul acesta circular ca o colivie fără pereţi – un loc ostil şi nepotrivit cu fragilitatea ei urbană. Nu-mi mulţumise pentru că o scosesem de la petrecerea aceea care degenerase, dar nici nu-mi reproşa, stătea doar acolo lângă mine şi părea că timpul nu mai contează. Am strâns-o la piept cu un gest care pe jumătate voia s-o apere de frig, ca pe o soră, ca pe o femeie neajutorată, i-am îndepărtat de pe pielea obrazului şuviţele ude şi deodată am găsit, sau mai degrabă am fost găsit de nişte buze fierbinţi şi moi, puţin sărate, care mă căutară scurt şi mă sorbiră atât de pătimaş încât aproape că ne dezechilibrarăm amândoi uitând să ne mai ţinem de altceva decât unul de celălalt. A fost un sărut lung cât o veşnicie, aproape tot atât de lung cât spaima noastră de ani de zile de a-l împlini, pe care nu voiam să-l întrerupem de parcă abia atunci ar fi urmat, la final, să percepem grozăvia lui. Undeva în hăul aproape silvestru al parcului se auzeau nişte paşi şovăielnici despre care nu-mi puteam da seama dacă se apropie sau se depărtează, direcţia lor îmi părea nedefinită, nu-mi rămâneau destule simţuri să-i percep, apoi mi-a dat prin minte că şi dacă ne zărea cineva nu-i puteam părea altceva decât doi îndrăgostiţi fireşti, eventual puţin cam zăluzi. Sărutul acesta încleştat părea să ne apere împotriva lumii, împotriva ploii şi frigului, împotriva ostilităţii colţului aceluia de parc şi a orei târzii, împotriva a ceea ce urma să ni se întâmple după asta, când nimic nu va mai putea fi cum a fost. Sărutul acesta dădea nume atâtor lucruri, părea că el ne căutase pe noi, am sperat ca timpul şi Dumnezeu să ne rezolve altfel lucrurile fiecăruia şi să nu ne aducă prin manevrele lui îndelungi în locul acesta pustiu şi la ora aceasta târzie. Şi câtă vreme sărutul nu se termina îmi părea că sunt încă liber să fac orice şi mâinile mele i-au căutat talia, aşa cum mă învăţase cândva, apoi i-am simţit şoldul ferm, şi lunecară pe sub pantaloni pe mătasea prea lucioasă a ciorapului sub care coapsa era atât de tare încât părea încordată pentru a opune rezistenţă, pentru o încleştare sportivă, nu că ar fi aşteptat o mângâiere. Mi-am retras mâna revenind cu ea pe talie, un loc unde mai fusese, dar apoi am auzit că mi se şopteşte în ureche, „Lasă-mă pe mine. Eu sunt cea care trebuie să dea lecţii”, şi mi-am apăsat mai tare, aproape disperat, buzele în acel sărut căruia îmi era teamă să-i pun capăt. Era posibil oare să ne asfixiem, era asta oare o moarte? Şi totuşi acest sărut ducea undeva, unde nu mai fusesem, părea că se modulează şi modulaţiile lui erau preluate de corpurile noastre întregi care se încordau într-atâta până la a deveni incomode unul pentru celălalt. „Lasă-mă pe mine!” am auzit-o iar, de parcă fără să-mi dau seama aş fi preluat cumva conducerea, şi respiraţia ei îmi pătrunse odată cu vocea în timpan. Apoi am simţit cum şoldul şi coapsa ei îşi caută încă un sprijin, şi-mi venea să-i spun că mă doare, dar i-am muşcat uşor buzele ca s-o avertizez că era vremea să mă relaxez şi să-mi găsesc respiraţia.
– Nu-mi plac săruturile în situaţii de-astea, dar fac o excepţie. Gata acum, hei, trezeşte-te! Cu cine crezi că eşti?
Cu mine era Diana, într-o seară în care îşi făcea pomană cu un tercheaberchea ca mine, sau îşi amintea de o perioadă când făcea şi ea lucrurile acestea ca oricare fată, în ambientul parcului pustiu. Am văzut cum îşi trage blugii care, uzi, ieşeau cu greu de pe ea. Ceva mi-a fulgerat în amintire. I-am văzut picioarele lungi şi albe ca stearina. Îşi scoate apoi chiloţii şi îi vâră în poşetă.
– Oricum, cred că şi ăştia sunt uzi. Bun loc ai găsit, aici dădea cândva fanfara concerte. Tata era la tobă.
S-a apropiat de mine, mă prinse cu dexteritate ca să mă fixeze la stâlp, dar m-am ferit de ea speriat.
– Nu asta vreau să-mi faci. I-am arătat ce voiam să-mi facă.
– Atât?
– Da.
– Şi mai bine, oricum nu mai am prezervative. Dar şi asta costă ceva. De la început s-a arătat a fi o seară pierdută. Ai ceva bani? mă întrebă ea.
Aveam. Am fost de acord.
– Un sutar.
Dacă asta făcea un sutar, cât o fi costat la tariful ei tot tacâmul?
– Asta ca să lămurim lucrurile, ţinu să precizeze ea. Astăzi numai străinii au bani. Au şi securiştii, doar că aceştia nu plătesc, şi dacă nu-i serveşti nu poţi activa nici cu străinii. Te bagă la trădare de patrie idioţii ăştia. Trebuie să-i informez întotdeauna cine e omul, cu ce afaceri e prin România şi la ce hotel stă. Dacă a pretins perversiuni. Cât a plătit, asta din urmă aşa, ca să mă intimideze.
Mâna ei strecurată sub cămaşa mea era rece ca gheaţa şi udă. A simţit că încercam o senzaţie neplăcută.
– După cât de fierbinte eşti aici o să mă încălzesc într-o secundă.
Îşi găsi drum mai jos şi îşi încălzi mâna în vintrele mele fierbinţi ca o profesionistă care urma să întreprindă o operaţiune delicată. O veterinară.
– Dar să nu te grăbeşti. Şi să vorbeşti.
– Ce, vrei să-ţi recit Floare albastră în timp ce te lucrez?
Ce dorea, doar să vorbească.
– Eşti un pervers.
– De ce spui asta? am întrebat eu speriat.
– Ca să te simţi mai bine, îmi explică ea.
Dar deja, din câteva mişcări, pusese cu totul stăpânire pe mine şi eu, ca să fac ceva, mi-am plimbat palmele peste pieptul ei fără să-i simt sânii prin tercotul bluzei, apoi am simţit însă cum unghiile ei lungi şi întreţinute îmi pătrund în braţ şi i-am luat cât de blând am putut mâna şi i-am condus-o în jos. „Lasă-mă pe mine!” îmi ordonă ea din nou, îşi scoase mâna cu degete subţiri şi îndemânatice şi îmi căută nasturii de la pantaloni, şi eu, aproape fără să-mi asum răspunderea am ajutat-o să-i găsească, am deschis şi eu câţiva de data aceasta (nu ca atunci, în copilărie), apoi degetele ei continuară până când ajunseră la sexul fierbinte şi rigid ca marmura. Îl cuprinse strâns şi dureros, apoi mai blând, degetele ei se încălziră de la el şi-i savurară pulsul, apoi începură să se mişte uşor de la cap spre rădăcină, o scurtă pauză apoi repetară mişcarea cu un efect electric asupra mea care mă amuţi. Mai mult ca sigur că făcuse de multe ori treaba asta. Tot trupul meu, ridicându-se pe vârfuri şi oferindu-se, o ajuta la ceea ce eu nu mai făcusem singur de pe vremea când eram puşti, ascuns în cotloane pe care ajunsesem să le îndrăgesc printr-un bizar transfer. Nu slăbea încleştarea degetelor, n-o potrivea după pulsaţia mea, ba dimpotrivă, vigoarea mâinii ei crescu chiar, şi-mi simţeam venele umflate printre degetele ei, corpul ei subţire se arcui oferind iarăşi mâinilor mele şoldurile şi torsul, respiraţia i se înteţi desprinzându-se brusc dintr-un nou sărut în care trişasem amândoi. I-am simţit respiraţia accelerată şi că scoate chiar un scâncet. Aveam senzaţia că-mi ies din mine începând cu partea dinăuntru a coapselor şi urcând în sus, că mi se scurge un frison dinspre coapse şi plex – „Dacă sunt flăcările iadului, atunci acestea să fie!” mi-am spus şi i-am cuprins mâna şi am ţinut-o la locul ei în timp ce sexul meu fierbinte şi strangulat se convulsiona în fluxuri de durere ascuţită şi plăcere interzisă, pe care le ţineam amândoi în pumnul nostru comun, ca pe fulgerele mâniosului Ilie. Hainele ude se încălziseră pe noi, aproape că scoteau aburi. Apoi, într-un târziu, am preluat garoul şi am făcut un pas spre streaşina ciupercii de pe care ploaia se scurgea în picături mari şi duble, în timp ce ea mă urmărea curioasă şi chipurile nevinovată. Mă durea acolo şi mă simţeam de parcă mi-aş fi făcut singur o rană, o rană care părea că n-avea să se închidă niciodată. „O sărmanul de mine! Sărmanii de noi!” am murmurat în gând pentru că nu puteam scoate nici un cuvânt, nici nu credeam că voi mai scoate vreodată. Puteam fi pedepsiţi cu muţenia. Ar fi fost o soluţie.
– Acum cred că e nevoie de un şerveţel, spuse Diana şi-l scoase şi pe acesta din poşetă. Ţine, descurcă-te singur.
Îşi trase blugii pe care şi-i scosese degeaba şi-mi dădu haina, mă ajută chiar s-o îmbrac şi apoi mă scutură prieteneşte de umeri: Asta a fost!
Ploua fix la fel, ca şi cum n-ar fi trecut nici un minut de când păşisem pe mica estradă de pe care cânta cândva fanfara. Eram insuportabil de treaz, aburii alcoolului dispăruseră demult, frigul se pregătea să reia atacul. M-am scotocit după portmoneu.
– Ţine-ţi banii, dar pentru asta mă duci până acasă, spuse Diana.
Există lucruri despre care nu vrem să ne aducem aminte. Acestea zac nerostite şi neuitate, sunt ca nişte cutii pe care nu le aruncăm, dar nici nu le deschidem, şi nu le deschidem pentru că ştim prea bine ce se află în ele. Nu c-ar fi neapărat lucruri foarte importante, memoria însă le-a arhivat cu menţiunea „pentru uz personal”. Multă vreme după aceea mi-am interzis să-mi amintesc, şi acum mi se pare că-mi imaginez, deşi ştiu bine că-mi amintesc în pofida oricărei interdicţii, doar că amintirea şi senzaţiile aproape fizice pe care le produce se despart ca un periculos combustibil format din două elemente care nu trebuie să se atingă accidental. Şi-mi amintesc oare ce-a fost, sau ce mi-am imaginat? Sau şi aceasta nu e altceva decât o reacţie de apărare? De ce aveam o senzaţie de culpă, din moment ce folosisem serviciile unei fete care cu asta se ocupa. Ba mai mult, aceasta şi le oferise singură, luase iniţiativa? Refuzase banii, o făcuse pe bune. După asta Diana m-a salutat cu toată seriozitatea de câte ori ne întâlneam prin oraş, de parcă am fi fost cunoştinţe serioase. Eram privit cu amuzament şi invidie de băieţi, care aşteptau din partea mea explicaţii. Să mai aştepte! Monica m-a luat la întrebări, auzise că-mi terminasem mai reuşit seara aceea decât ea. M-am făcut că n-aud şi n-a mai insistat. Apoi, după o vreme, Diana din Parcare a dispărut cu totul din oraş, am aflat că s-ar fi dus la Bucureşti, un oraş mai mare, cu oportunităţi mai multe. Oriunde s-ar afla, are parte de respectul meu.

(din romanul Omul de la fereastră, care va apărea postum)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara