Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Dicţiune şi afecţiune de Cosmin Ciotloş

Ion Bogdan Lefter, Prietenii din povestea literaturii,
Piteşti, Paralela 45, 2013, 264 pag.

Este greu de cuantificat cu exactitate (tocmai pentru că e, de fapt, decisiv) rolul pe care l-a avut Ion Bogdan Lefter în susţinerea şi impunerea generaţiei optzeci. Sunt încă destui cei care nu se arată dispuşi să-l recunoască, mininalizând pe nedrept o carieră critică de peste trei decenii. (Primul nume caremi vine în minte e cel al lui Daniel Cristea-Enache, autor, la începuturile lui, al unei cronici cel puţin înfumurate despre Recapitularea modernităţii).

Atuul acestor sceptici ţinea, până nu demult, de un fapt de memorie culturală: risipite prin revistele vremii (mă refer mai ales intervalul 1980 – 1989), mai niciodată consultate, articolele „militante” ale lui Ion Bogdan Lefter au fost repede date uitării. A contribuit, probabil, şi amănuntul că, renunţând de la un punct încolo să mai practice magistratura cronicii literare, criticul a fost repede trecut într-un fundal ingrat de către noile valuri de recenzenţi (l-am numit deja pe cel mai vizibil dintre ei). Se ştie doar că, din motive obscure, pe care nu le voi discuta aici, la noi cronica are, încă, o autoritate nejustificată faţă de restul speciilor publicistice sau critice.
Pe de altă parte, opţiunea lui Ion Bogdan Lefter pentru un tip de comentariu imun la moda impresionistă (ba chiar hotărât antiimpresionist) trebuie să-i fi deranjat pe „matamorii” călinescieni ai profesiei. Fără a fi rigid academic, Lefter a practicat dintotdeauna o critică analitică (de o minuţie greu de egalat), cumva pregătitoare pentru un tip aparte de sinteză. Am mai scris despre asta, aşa că nu voi relua demonstraţia. De reţinut mi se pare faptul că sinteza la care mă refer are caracter modular. Nu e didactică (cum sunt, declarat sau nu, cele mai multe istorii), nu e cursivă şi narativă (începând dintr-un punct fix şi ducându-se, oblu, către o concluzie). Acoperirea domeniului, Ion Bogdan Lefter scontează s-o realizeze printr-un soi de puzzle (e şi titlul uneia dintre cărţile sale). Uneori, piesele se suprapun, se întâlnesc, se „citează” reciproc. Cum s-ar spune, comunică. E, în jocul acesta descriptiv, o „dezordine controlată”, având în spate o ideologie (mulţi n-au înţeles că postmodernismul presupune, pentru Lefter, cu totul altceva decât o listă de tehnici literare: e, mai presus decât asta, o atitudine intelectuală).
Modulară, cum spuneam, este şi critica dedicată (din interior) generaţiei sale. Într-un survol bibliografic rapid, aceasta conţine aproximări teoretice (de la „temele identităţii” la „dosarul unei bătălii culturale”), cronici la cald (aşa numite „fotograme”), studii ample (despre Nedelciu, Crăciun, Petculescu, Ghiu şi alţii), panoramări de o excepţională fidelitate (Flashback 1985... rămâne, până astăzi, cea mai serioasă carte despre „noul val”) şi chiar o serie de addenda relaxate, relativiste şi afectuoase (cel mai surprinzător capitol de acolo fiind cel în care Lefter, poet el însuşi, „parodiază” amical poemele-etalon ale colegilor săi de la Cenaclul de Luni).
Ceva mai subiectivă (dar făcând parte din întregul schiţat mai sus) este recenta Prietenii din povestea literaturii. Nu întâmplător, venind să confirme perspectiva de care vorbeam, câteva texte de aici se regăsesc în mai vechiul Puzzle. Este vorba, în primul rând, despre portretele unor „prea grăbiţi” congeneri (Dinu Regman, Mariana Marin, Cristian Popescu). Altminteri, cartea are imensul merit de a face accesibile texte indisponibile altundeva decât în arhivele de periodice ale marilor biblioteci. Pe unele le ştiam de acolo. Am descoperit, însă, destule surprize, cum se spune, de proporţii.
Încep, fireşte, cu acestea, şi am să mă refer mai întâi la capitolul al treilea al cărţii: Alte isprăvi ale generaţiei. SF-ul în poezie, filmul în proză. Mai ales prima „ispravă” mi se pare extrem de ofertantă. Chiar ţinând seama de amănuntul conjunctural că microantologia de „poezie SF” fusese pregătită pentru o publicaţie de gen (Almanahul Anticipaţia 1990, editat de revista „Ştiinţă şi tehnică”), interesul acestei idei rămâne intact. Departe de a fi o simplă găselniţă, eseul care precedă exemplele pune în pagină un raţionament de certă fineţe argumentativă. Nu despre autori care s-au afirmat ca „poeţi SF” (e citat timişoreanul Eugen Timbus, căruia i l-aş adăuga pe Alexandru Cristian Miloş), sau despre tematizarea unor idei din acest perimetru „paraliterar” e vorba aici, precizează Ion Bogdan Lefter din capul locului, ci despre un beneficiu de natură teoretică pe care poezia (mai ales aceea „de ultimă oră”, a lunediştilor) îl poate obţine dintr-o subtilă alianţă cu modelele mentale science fiction.
„Voi spune – aşadar – că «esenţialul» poeziei, specificitatea ei nu se rezumă la elementele de decor şi de narativitate, ci coboară în straturile mai adânci ale textului, acolo unde apar rupturile de nivel, glisările semantice rapide, scânteile de sens şi emisiile de emoţie pe care proza nu le poate produce; iar în ordine stilistică, decisivă e structura retorică în care stau încorporate decorul şi celelalte componente referenţiale: valorile eufonice şi de concreteţe lexicală, eliptismele, tropismele care se aplică realului şi îl dislocă, îl distorsionează, îl supun unui soi de reconstrucţie după legi noi – toate acestea participă la constituirea unui gen literar cu manifeste veleităţi «parareale». Prin urmare, exagerând puţin (dar puţin!) putem pretinde că prin chiar natura ei poezia este oarecum «s.f.», că «poezie s.f.» bună este orice poezie bună şi că, una peste alta, ipotetica specie e un nonsens, ea dizolvându-se în marea largă a poeticităţii «obişnuite»” (p 136). Tema călătoriei în timp, continuă criticul (o temă, pentru proză, s.f.) este, în ultimă analiză, una cât se poate de tipică pentru poezie.
Nu ştiu ca o astfel de îndrăzneaţă observaţie să se mai fi făcut în critica noastră. Şi nici ca ea să fi fost continuată cum se cuvine de către cineva. N-ar fi rău, de vreme ce, inclusiv în cercetările universitare, mainstream-ul începe să piardă teren în favoarea unor subiecte „de nişă” şi „de nişa nişei”. Cel puţin ideea lui Ion Bogdan Lefter are avantajul de a fi nu numai ingenioasă în cel mai înalt grad, dar şi foarte deschisă spre investigarea aşa-numitei mari literaturi.
Asemănător stau lucrurile cu masa rotundă referitoare la relaţia prozei optzeciste cu cinematografia (publicată iniţial în Magazin estival Cinema 1983). Astăzi, ideea poate să nu mai sune atât de proaspăt (dat fiind faptul că ea s-a făcut mai bine auzită), însă, repusă în context (adică în contextul cineexperimentelor din anii optzeci), portanţa ei interpretativă ar avea numai de câştigat. Discuţia e cu atât mai interesantă cu cât în dezbatere sunt implicaţi prozatori ca Ioan Groşan, Emil Paraschivoiu, George Cuşnarencu, Nicolae Iliescu şi Mircea Nedelciu (acestuia din urmă şi memoriei lui fiindu-i, la finele cărţii, consacrată o generoasă treime din ultimul capitol), afini formulei din Desant sau desantişti pursânge.
O altă Masă rotundă, probabil ceva mai cunoscută publicului, de vreme ce a apărut chiar în 1990, în al treilea număr al revistei „Contrapunct” priveşte exclusiv povestea Cenaclului de Luni. Formula nefiind completă, ea e totuşi cât se poate de reprezentativă. Sunt acolo şi (evident) Ion Bogdan Lefter, şi Nicolae Manolescu, şi Mircea Cărtărescu, şi Magda Cârneci, şi Bogdan Ghiu, şi Florin Iaru, şi Doru Mareş. Este probabil, dincolo de reacţiile individuale pe care fiecare dintre aceştia le-a avut, de-a lungul timpului, cea mai bună dovadă că, spre deosebire de cele mai multe dintre cenaclurile de la noi, cel de Luni a fost unul în care spiritul critic şi dialogul (adeseori de pe poziţii contradictorii) primau. Calitatea discu- ţiilor de la această întâlnire recapitulativă lasă, azi, „pe jos” (cu celebra vorbă mateină) multe dintre zgomotoasele evenimente culturale, animate, de obicei, de o emfază absolut contraproductivă.
Între numeroasele puncte de atracţie ale Prietenilor din povestea literaturii se află şi un text complet inedit: postfaţa încă nepublicatului roman colectiv Autobuzul de Însurăţei (conceput, cum se ştie, în „laboratoarele” Cenaclului Junimea din perioada Crohmălniceanu). Şi aici, şi în Jurnalul (integral, de astă dată) câtorva şedinţe ale Cenaclului de Luni. Este, aici, pusă la încercare o calitate deopotrivă critică şi prozastică a scrisului lui Ion Bogdan Lefter: aceea de a conferi, prin ton, o importanţă istorică momentului, fără a recurge, însă, la artificii retorice grandilocvente. Pur şi simplu, rândurile despre cele două cenacluri studenţeşti sunt gândite cu un amestec de onestitate, decenţă şi jovialitate care, ele singure, garantează excelenţa. Sunt nişte „tablouri de familie” foarte exacte şi, în definitiv, foarte calde.
Ca şi evocarea prietenilor dispăruţi (Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ion Dumitriu), în care sunt convocate amintiri de tot soiul, inclusiv prin intermediul unor glose fotografice, şi în care, lucru rar, patetismul nu îşi face loc. Nefiind, eu, mare amator de ferpare scriitoriceşti (de obicei extrem de obositoare şi de false ca ton), îmi place să cred că pot să detectez imediat orice alunecare pe o pantă lacrimogen-soporifică. Şi că, dacă, de data aceasta n-am simţit nicio tendinţă de acest fel (nici măcar în momentele cele mai grele) înseamnă că ea chiar n-a existat.
Concentrându-mă, aici, mai ales asupra observaţiilor critice (foarte serioase) ale lui Ion Bogdan Lefter, mi-am asumat riscul de a „rata” esenţialul: anume vocaţia prieteniei. Am crezut de cuviinţă că nu mai e cazul s-o detaliez eu. Ea e o certitudine şi, până la urmă, o calitate firească la un critic literar care a crescut în mijlocul uneia dintre cele mai frumoase (nu găsesc un cuvânt mai precis) generaţii din literatura română.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara