Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Aniversare:
Din amintirile lui Gheorghe Vrănceanu de Solomon Marcus


Publicăm, în numărul de faţă al "României literare", câteva fragmente din amintirile despre Dan Barbilian (numele ca matematician al poetului Ion Barbu), rămase în manuscris de la un mare prieten al său, cel mai de seamă geometru român, după Gheorghe }iţeica (decedat în 1939): Gheorghe Vrănceanu (decedat în 1979). Caz rar printre matematicieni, Vrănceanu şi-a scris memoriile, pe care

le-a dat spre publicare Editurii "Scrisul românesc" din Craiova. îmi aduc aminte că unele fragmente le-a prezentat în emisiuni de televiziune. Nu pot uita evocarea copilăriei sale; era aceea a unui autentic povestitor, în tradiţia moldovenească a lui Creangă şi Sadoveanu. în mod surprinzător, deşi, spre sfârşitul anilor '70, fuseseră anunţate ca o proximă apariţie, aceste memorii nu au mai văzut lumina tiparului. Se pare că cineva care se dăduse membru al familiei retrăsese de la Editură manuscrisul şi de atunci multă vreme nu s-a mai ştiut nimic despre ele. în anii '90, o descendentă a familiei Vrănceanu, din ultima sa căsătorie, furnizează un text care părea să fie un fragment al dispărutelor memorii. Mi-au fost date pentru control, din partea Editurii Academiei, şi am corectat, parţial, o serie de inadvertenţe, textul fiind printat într-un mod foarte neglijent. Apăreau unele discontinuităţi, perioade importante din viaţa marelui geometru fiind absente. înţelesesem că era vorba de un text care urma să fie publicat la Editura Academiei Române, dar, deoarece unele părţi mă interesaseră foarte mult, le-am copiat, neavând răbdare să aştept publicarea. Am fost inspirat, deoarece de atunci au trecut mulţi ani şi nu s-a publicat nimic. în mod special mi-au reţinut atenţia referirile la Dan Barbilian.

Multă vreme am ezitat de a mă prevala de aceste fragmente înainte de publicarea întregii lucrări. Cum nu se întrevede nimic la orizont, în ceea ce priveşte publicarea memoriilor lui Vrănceanu, îmi dau seama că există riscul ca ele să rămână practic pierdute. Mi s-a părut nedrept să-i lipsim pe cei interesaţi de cunoaşterea relaţiei Barbilian-Vrănceanu, aşa cum, în urmă cu zece ani, am considerat necesară cunoaşterea relaţiei Barbilian-Mihoc (despre care am scris în 1996 în revista "Academica"). Acum, la împlinirea a 110 ani de la naşterea sa (19 martie 1895), cred că a sosit momentul să facem publice amintirile lui Vrănceanu despre Barbilian; îmi cer scuze celor în grija cărora se află memoriile marelui nostru geometru, dar cred că vor fi de acord că interesele culturii române trebuie să fie mai presus de diferite considerente personale sau de familie.

Fragmentele se referă la perioada 1939-1954 şi au în centrul atenţiei încercările repetate ale lui Barbilian de a ocupa o poziţie de profesor universitar, pe care de altfel o merita pe deplin, opera sa matematică fiind, la sfârşitul anilor treizeci, cu adevărat impunătoare. Eşecurile sale în această privinţă explică, cel puţin în parte, apropierea sa de mişcarea legionară, de la care aştepta, la sfârşitul anului 1940, repunerea sa în drepturi, după ce, în 1939, fusese victimă a unei legi de organizare a învăţământului din perioada guvernării Armand Călinescu. Primul fragment relatează încercarea lui Barbilian de a concura pentru postul rămas vacant prin moartea lui }iţeica, împotriva unor candidaţi şi ei foarte valoroşi sub aspect ştiinţific, dar, toţi, mai tineri decât Barbilian. Reuşeşte Vrănceanu, iar ceilalţi trei, Barbilian, Moisil şi Nicolescu, îşi îndreaptă atenţia spre postul rămas vacant prin pensionarea lui Anton Davidoglu, titular al Catedrei de analiză. Preferat de Stoilow şi Vrănceanu, Barbilian se loveşte (ca şi la concursul precedent) de opoziţia lui Vâlcovici, care, recunoscând valoarea ştiinţifică a lui Barbilian, îi contestă calităţile pedagogice. Ideea salvatoare vine de la Stoilow şi Vrănceanu, care propun înfiinţarea a două catedre noi, astfel încât toţi cei trei menţionaţi să poată ocupa câte o catedră. O ultimă parte a fragmentelor se referă la perioada comunistă şi completează portretul uman al lui Barbilian. Ameninţat cu epurarea în octombrie 1944, este salvat de intervenţia lui Vrănceanu şi Neculcea, dar frica nu

l-a părăsit până la sfârşitul vieţii, în 1961. Alte întâmplări scot în evidenţă firea distrată, ruptă de realitate şi care l-a plasat mereu în neconcordanţă cu mediul social.

Apar, în aceste fragmente, primele semne ale derutei care, în anii '40, avea să-l împingă pe Barbilian pe o traiectorie plină de cotituri, în care schimbările politice imprevizibile îl găseau mereu descoperit, dezorientat, gata să recurgă la gesturi necugetate, pe care ulterior nu ştia cum să le retracteze. Sub presiunea succesiunii de dictaturi, Barbilian încerca să-şi apere demnitatea de universitar, de savant şi de poet, dar nimerea dintr-o gafă în alta, deoarece, având atenţia exclusiv îndreptată asupra lucrului său matematic, nu înţelegea mai nimic din schimbările năucitoare ale scenei politice.

în 1998, s-a publicat la Editura Orion (Bucureşti) cartea: Gheorghe Vrănceanu, demiurgul spaţiilor neolonome de Georgeta Simion-Potângă, în care se găsesc, de asemenea, unele referiri la relaţia Vrănceanu-Barbilian, care, pe alocuri, interferează cu cele din memorii, cum era şi de aşteptat. Dar memoriile aduc multe nuanţe şi detalii inedite şi îşi justifică publicarea. Să mai semnalăm faptul că în cartea din 1998 se află şi o secţiune relativă la memoriul intelectualilor adresat lui Antonescu, dar lipseşte faptul cel mai important, pe care l-am pus în evidenţă prin documente publicate recent în Rl 45/2004, 50/2004, 1/2005: Vrănceanu este iniţiatorul memoriului universitarilor către mareşalul Antonescu.

Pentru diferite aspecte ale personalităţii lui Ion Barbu, inclusiv pentru cele relatate în însemnările lui Vrănceanu, cititorul poate consulta ediţia în două volume a operei sale literare, alcătuită de Mircea Coloşenco şi publicată în anul 2000 la Editura "Univers enciclopedic", în colecţia "Opere fundamentale" coordonată de Eugen Simion. Volumul al doilea, de proză, include multe documente semnificative pentru înţelegerea omului, savantului şi scriitorului Dan Barbilian-Ion Barbu. Vrănceanu confirmă unele reprezentări anterioare, nuanţându-le şi completându-le, dar le infirmă pe altele. O comparaţie similară se poate face cu modul în care subsemnatul, ca fost student al lui Barbilian, l-am creionat pe acesta în 1975 (Din gândirea matematică românească, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică;), în 1989 (Invenţie şi descoperire, Ed. Cartea Românească) şi în 2005 (întâlnirea extremelor, Ed. Paralela 45).

Subtitlurile ne aparţin.

Solomon MARCUS



Un loc devenit vacant prin moartea lui Ţiţeica

L-am cunoscut prin 1925, la şedinţele Societăţii de matematică, eu elev al lui Myller, el al lui }iţeica. Avea admiraţie pentru scriitorii vechi, ca Anton Pann, cel din Povestea vorbei, sau Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-Veche). Când, în februarie 1939, a murit }iţeica, eu eram profesor titular la Cernăuţi, iar el conferenţiar la Bucureşti, aşa că am devenit pentru câtva timp rivali, o rivalitate care a consolidat prietenia noastră.

Ocuparea unei catedre universitare se făcea prin transfer (puteau candida numai cei care erau deja profesori). Dacă nu era transferat nimeni, catedra era scoasă la concurs. ş...ţ Odată cu mine s-au înscris Miron Nicolescu, coleg cu mine la Cernăuţi, şi Gr. Moisil, profesor la Universitatea din Iaşi. Barbilian mi-a spus că va lupta contra noastră, deoarece socoteşte că a venit timpul să ajungă şi el profesor. Era amărât de faptul că o încercare mai veche de a i se crea o catedră de fundamentele geometriei nu reuşise, deoarece fusese anulată printr-o lege de organizare a învăţământului superior, făcută de Armand Călinescu. I-am spus că s-ar putea ca eu să fiu respins, dar să fie admis Nicolescu sau Moisil. Barbilian mi-a răspuns că, în acest caz, supărarea lui va fi şi mai mare. Am convenit cu el să nu mă combată, urmând ca, după venirea mea la Bucureşti, să-l susţin eu pe el. I-am spus că lucrul acesta va fi foarte uşor, deoarece nimeni nu se poate îndoi de valoarea ştiinţifică a lucrărilor sale.

Comisia, compusă din Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilow şi Nicolae Abramescu, s-a întâlnit în mai 1939 la Minister şi a lucrat vreo două săptămâni. în acest timp, eu mă întâlneam zilnic cu Barbilian la o cafenea ce funcţiona pe locul unde este acum cinematograful "Aro" (nota mea, S. M.; azi, "Patria"). La mese, afară, pe la orele cinci după masă, când soarele era spre asfinţit, eu cu Barbilian comentam mersul evenimentelor. Ştiam că Moisil, în vizitele ce le face la profesorii Facultăţii, spune că socoteşte că mi se cuvine mie catedra. El candidează ca să arate dorinţa lui de a veni la Bucureşti şi ca să facă cunoscută, prin raportul Comisiei, valoarea lucrărilor sale.

în ceea ce priveşte Comisia, eram convinşi că elementul principal este Stoilow, care va avea un rol predominant în alcătuirea raportului, dar toţi candidaţii aveau lucrări de valoare, iar Stoilow era profesor la Politehnică, deci nu vota în Consiliu, unde raportul urma să fie susţinut de Pompeiu. Despre Pompeiu nu eram siguri ce va face. Barbilian spunea că Pompeiu este gentil cu toată lumea, dar nu se poate prevedea cum va acţiona. Se bănuia că va înclina spre Nicolescu, care fusese cunoscut de dl Angelescu. Barbilian spunea că, în vizita electorală ce i-a făcut-o, Pompeiu l-a sărutat pe ambii obraji; şi Barbilian conchidea: "Am înţeles că era sărutul lui Iuda!" Eu însumi fusesem la Pompeiu, să-i prezint volumul în care erau legate lucrările mele, şi el m-a primit ceremonios, spunându-mi că mă consideră maestrul lui; n-am ştiut ce să-i mai spun, această acoperire cu laude te poate face să te înăbuşi.

Barbilian contestat ca pedagog

Conversaţia noastră trecea uşor, însă, de la matematică la literatură sau la femeile care treceau prin faţa noastră. Aici, la cafenea, am întâlnit mulţi scriitori, prieteni cu Barbilian, ca Cioculescu, Vianu, sau puţin prieteni, ca Streinul sau Stancu.

într-o zi, Barbilian mi-a spus că, după ce a fost înhumat }iţeica la Cimitirul Bellu, s-a întors în oraş în maşină cu Vâlcovici, care i-a spus: "Ei, acum pot să te felicit că vei fi profesor în locul lui }iţeica". Barbilian i-a răspuns că nu i se pare simplu, căci există candidaţi din provincie, cum este Vrănceanu, la care Vâlcovici i-a răspuns: "Ei, Vrănceanu este un Pfaffist", făcând aluzie la faptul că eu considerasem în lucrările mele forme şi sisteme Pfaff, noţiuni noi pe atunci, pe care Vâlcovici se vede că nu le aprecia.

Mai târziu, când catedra a fost publicată vacantă, Barbilian s-a dus din nou la Vâlcovici, care avea o vilă frumoasă pe strada Londra. Vâlcovici, era unul din secretarii Frontului Renaşterii Naţionale, l-a primit în pijama elegantă şi i-a spus, uitându-se la ceasul de aur de la mână:

"N-am decât cinci minute pentru dumneata, deoarece trebuie să mă îmbrac, pentru a merge în audienţă la Rege". Barbilian i-a spus că-i ajung cinci minute. A venit să-i reamintească să-l susţină pentru catedra de geometrie. Vâlcovici i-a spus: "Da, dar problema este grea, sunt şi alţi candidaţi, cum este Vrănceanu, care are mari şanse".

Raportul Comisiei a trecut prin Consiliul Facultăţii fără dificultăţi şi eu am avut 11 voturi din 13, Moisil nici unul, aşa cum ceruse, şi Nicolescu două, din care unul al chimistului Angelescu, despre care ştiam dinainte. Al doilea, cu toate încercările noastre, nu se ştie al cui a fost. Barbilian susţine că era al lui Pompeiu, care a făcut raportul pentru mine şi a votat pentru Nicolescu şi astfel "a rezolvat o problemă de conştiinţă".

Fiind numit la Bucureşti, am avut ocazia în scurt timp să susţin candidatura lui Barbilian la catedra ce a rămas vacantă după ieşirea la pensie a lui Davidoglu. Catedra era însă de analiză matematică, specialitatea lui Nicolescu, care între timp fusese încadrat la catedra de geometrie, refugiat fiind din Cernăuţi. Pe de altă parte, Barbilian nu era considerat un bun pedagog. Totuşi, Stoilow, care între timp fusese numit la catedra lui Pompeiu, el însuşi ieşit la pensie, s-a asociat ideii mele că importantă este promovarea lui Barbilian. într-o şedinţă în care ne-am întâlnit, Vâlcovici a spus că el se opune. O catedră de importanţa analizei matematice nu poate fi ocupată de Barbilian, mare matematician, dar rău pedagog. în toiul unei discuţii aprinse, Vâlcovici l-a întrebat pe Stoilow: "Dumneata crezi că se poate ocupa o asemenea catedră de Barbilian?" la care Stoilow a răspuns: "Da." Atunci, Vâlcovici a răspuns, adresându-mi-se şi mie: "Domnilor, atunci nu sunteţi serioşi". Şi supărat, şi-a luat geanta ministerială şi a plecat.

în sfârşit, profesor!

Din fericire, în acel timp Barbilian era în Germania, unde îşi frânsese un picior, alunecând pe frunze într-un parc, căci altfel, cum era foarte nervos şi se supăra uşor, ar fi încurcat lucrurile, cerând eventual socoteală lui Vâlcovici.

A rămas să ne mai gândim. într-o zi, la Biblioteca de matematică a Facultăţii, condusă de mine, Moisil mă întreabă ce se mai aude cu Catedra de analiză. Eu, cam necăjit, i-am spus că, în orice caz, nu se vorbeşte de el. Dar el mi-a răspuns calm: "Nu se ştie. Ştiţi că ministru al învăţământului este Petrovici, care preţuieşte mult logica matematică şi eu îl cunosc bine de la Iaşi". Am făcut atunci împreună cu Stoilow o propunere: ţinând seamă de pierderea Universităţii din Cernăuţi, să se înfiinţeze noi catedre la Bucureşti. Astfel au putut fi încadraţi Barbilian la Catedra de fundamentele matematicii, Moisil la logica matematică şi Nicolescu la analiza matematică. în acest fel, la întoarcerea din Germania, Barbilian s-a găsit profesor.

Barbilian la examene şi la cursuri

Barbilian se supăra uşor şi ţinea mult supărarea. Se supăra mai ales dacă i se părea lui că este o lipsă de sinceritate la adversar. îi plăcea să critice, dar nu să fie el criticat. Eu îi vorbeam deschis şi poate că asta uşura înţelegerea dintre noi. A început prin a fi geometru şi are lucrări de valoare în acest domeniu. Există spaţii care-i poartă numele. A trecut apoi la algebră şi teoria numerelor, unde a făcut şcoală. A ţinut însă totdeauna să rămână la Catedra de geometrie, pe care o conduceam. Nu a acceptat să treacă la Catedra de algebră, pe care o conducea Moisil. Era aspru la examene şi temut de studenţi.

Odată, vine la mine un student care-mi spune că a fost respins de Barbilian la fundamentele geometriei şi din cauza asta îşi pierde anul. Eu am început să-l chestionez şi mi-a răspuns acceptabil. L-am rugat pe Barbilian să-l asculte din nou. Perioada de examene trecuse şi Barbilian mi-a spus că-i este frică s-o facă, dar acceptă dacă decanul aprobă. Decan era Mihoc, care mi-a spus: "Nu pot, căci altfel mă dă afară Ministrul, dar poate că ar fi bine să se întâmple şi asta". Meseria de decan, pe care o avusesem şi eu după 23 august, începuse să fie grea. Mihoc ia totuşi cererea, se uită la ea şi scrie: "Profesorul îl va asculta în continuare".

Se povesteşte că odată, după amiază, Barbilian a întârzit la cursul special ce-l ţinea în cabinetul său. Asistentul, având nevoie să se ducă la dentist, a rugat pe portar să aştepte în cabinet şi să spună profesorului că studenţii au plecat. Portarul s-a instalat într-un scaun şi a aţipit. Barbilian soseşte, grăbit să-şi înceapă cursul. Portarul se trezeşte şi vrea să-i vorbească. Barbilian îl ia drept un student care vrea să-i ceară o explicaţie şi-i spune: "După curs". Portarul a repetat încercarea, pe parcursul cursului, dar acelaşi autoritar "după curs" l-a legat de scaun. Când, în sfârşit, s-au lămurit lucrurile, Barbilian i-a spus portarului, supărat: "Marş afară", ceea ce acesta a făcut cu mare plăcere, având nevoie de aer, după ce ascultase o oră de algebră abstractă.

în firea celor lumeşti

Lui Barbilian îi plăceau mult femeile şi cel mai bun prieten al său, Rosetti, spune că avea mare succes la femei frumoase, ceea ce eu n-aş putea să confirm. De câte ori l-am văzut, era în compania unor femei cărora nu li se putea da titlul de mai sus. Odată, mă găseam cu el în faţa Facultăţii, pe str. Edgar Quinet. Era seară, poate noiembrie 1944. Apăruseră ziarele şi era mare agitaţie. Un băiat de 14-15 ani striga "Dreptatea" pe partea opusă. L-am chemat spre noi, să cumpărăm un ziar. între timp, prin faţa noastră trece o fată zveltă, cu picioare de căprioară. Barbilian se uită după ea, cu ochii săi negri, gânditori, şi spune: "Cu asta m-aş însura şi eu a doua oară", făcând aluzie la mine, care mă însurasem de curând a doua oară. între timp, băiatul cu "Dreptatea" sosise în faţa noastră şi a început să râdă zgomotos. "De ce râzi, mă?" l-am întrebat. "Pentru că domnul e bătrân şi vrea să se însoare". Barbilian se uită la el fioros, cu mustăţile lui cu vârfurile lăsate, şi-i spuse: "Fugi mă de-aici, că eşti prost". De fapt, Barbilian, cu mustăţile sale pleoştite, cu plete lungi, părea mai bătrân decât era. După 23 august 1944, eu am locuit câtva timp la Facultate şi el venea să mă vadă. Câteodată, nu mă găsea şi femeia de serviciu îmi spunea: "A venit moşul cu bâta". Câtva timp, după ce-şi frânsese piciorul, Barbilian umbla cu un baston gros.

Cum a devenit Barbilian legionar

Barbilian a fost, prin octombrie 1944, ameninţat cu epurarea şi a fost nevoie de declaraţia lui Neculcea şi a mea, că el este un democrat, căci a vrut să semneze memoriul profesorilor universitari, dar, fiind dispersat într-un sat din apropierea Bucureştiului, nu a putut s-o facă (ceea ce nu prea era adevărat). Era acuzat că a făcut politică legionară. Dar el făcuse asta deoarece credea că în acest fel va putea obţine o catedră şi atunci a plătit unui popă, şef de cuib, să-i dea o adeverinţă de participare la şedinţele de cuib. în timpul legionarilor, a venit odată la Facultate îmbrăcat în cămaşă verde şi călca apăsat, atât de apăsat că la un moment dat s-a împiedicat şi a căzut pe duşumea, în sala de consiliu. Vâlcovici, care era ameninţat el însuşi de legionari, s-a repezit să-l ajute să se scoale şi i-a şters hainele de praf. Când, mai târziu, eu scriam unele articole în ziarul "Democratul", care puteau să fie considerate ca opoziţioniste, el m-a rugat să nu mai scriu, să nu păţesc ceva. Eu i-am spus că şi el a făcut o dată politică legionară. "Da, mi-a răspuns, când erau legionarii la putere, dar tu rişti să te plasezi în opoziţie".

"Nu pot fi considerat bigam"

Odată, pe o lucrare ce mi-a oferit-o, a scris: Primului mare geometru al nostru! Dedicaţia arăta faptul că Barbilian nu l-a agreat total pe }iţeica, care-i fusese profesor. I se părea prea cantonat în specialitatea lui. Spunea că odată, pe vaporul care-l ducea la Congresul internaţional de matematică din 1936, când toţi admirau priveliştile ce le oferea Marea Nordului, }iţeica făcea matematică şi comenta rezultatele cu Caratheodory, mare matematician german de origine grec, care-l asculta însă cu puţină atenţie. I-am răspuns că, într-o oarecare măsură, toţi matematicienii avem acest defect. De câte ori noi nu trecem prin viaţă fără să ne întoarcem în dreapta sau în stânga, deoarece gândim sau vorbim despre matematică. Şi apoi, noi doi, ce făceam noi oare decât să considerăm că matematica este cea mai minunată amantă, căreia îi închinăm ore întregi de lucru şi îi punem la picioare toată energia noastră. Desigur, tu ai încă o altă amantă, Poezia. El mi-a spus că în viaţă a făcut şi poezie, "dar nu în acelaşi timp cu matematica; deci nu pot fi considerat bigam".

Ştiinţa, un atribut al zeilor

Am convenit că }iţeica este primul nostru mare matematician, exemplu de muncă perseverentă în specialitatea sa, de pedagog desăvârşit, ce-şi pregătea lecţiile cu minuţiozitate. Poate că avea şi un defect: nu accepta uşor discuţii ştiinţifice cu începătorii. Considera ştiinţa ca un atribut al zeilor. De aceea a avut puţini elevi alături de el. Dintre ei, Barbilian era desigur cel mai strălucit. A avut însă elevi în ţară, care s-au inspirat din opera lui matematică, iar începuturile şcolii de geometrie de la Iaşi pleacă de la opera lui }iţeica. Am convenit cu Barbilian că dezvoltarea modernă a matematicii, la noi, începe cu Institutul de matematică şi cu Stoilow, pe care noi înţelegem să-l sprijinim.

Barbilian la Dămieneşti

Barbilian a făcut câteva clase primare la Dămieneşti, în Moldova (ţinutul Roman), prin 1903. Câţiva ani mai târziu, în 1906, am fost şi eu bolnav de tifos la spitalul din Dămieneşti. Barbilian mi-a dat să citesc romanul Sub Vulturul Moldovei, în care este consemnată prezenţa lui la Dămieneşti, împreună cu tatăl său, judecător, şi cu un câine. O încercare a mea de a pune un bust al lui Ion Barbu la şcoala din Dămieneşti nu a reuşit încă, dar ar trebui să reuşească. Barbilian a mai cunoscut Moldova şi în primul război mondial, ca elev al Şcolii militare de ofiţeri în rezervă, de la Botoşani. Altfel, călătorea puţin în ţară, mergea uneori în vacanţă la Câmpulung-Muscel, unde copilărise, şi la Giurgiu, unde fusese la început familia lui.

A avut totdeauna nevoie de bani

Barbilian a avut totdeauna nevoie de bani, poate şi pentru că în fiecare zi cheltuia pe cafele la Capşa şi în alte cafenele, unde se întâlnea cu scriitori şi prieteni, iar acasă avea doi oameni de serviciu, care-l ajutau la îngrijirea celor vreo zece câini şi la alte treburi ale casei. în 1956, a declarat că nu poate veni la congresul de matematică din acel an, deoarece "nu are haine convenabile". Am vorbit cu Stoilow şi Academia i-a dat bani să-şi cumpere un costum.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara