Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Din Ţara Soarelui Răsare de Elena Zottoviceanu


Când am citit cuvântul regizorului Ognian Draganov din Bulgaria în programul de sală de la "Madama Butterfly", producţia Operei din Constanţa - care se întreba dacă "lumea aceea este doar o lume exotică" m-am aşteptat la una dintre acele viziuni globalizante, epurate de orice elemente de culoare locală, la modă în ultima vreme. Dar m-am înşelat, căci ceea ce am văzut pe scenă a fost o montare tradiţională, cât se poate de "japonizantă", minuţioasă în detaliile specifice. De altfel, scenografia, atitudinile, mişcarea, mersul, jocul cu evantaiul, totul a fost supervizat de asistenta de regie, japoneza Michiko Inoue, care a dat fiecărui detaliu veridicitatea de carte cu poze din Ţara Soarelui Răsare. Se poate obiecta că asemenea reconstituiri, de un realism cvasi-cinematografic (vezi cintezoii - sau sticleţii - din colivie care au cântat frenetic tot timpul, rivalizând periculos cu soliştii) nu se mai poartă, dar stilizarea extremă cu personaje descărnate pe scena goală este mai convingătoare? Nu sunt împotriva stilizării ("Pescuitorii de perle" la Opera din Bucureşti, tocmai prin renunţarea la exotismul de mucava, mi-a plăcut); "Aida", Wagner etc., cu personaje statuare şi viziune esenţializată se pretează la o tratare oratorială, dar această istorioară de un exotism filtrat printr-o graţie Jugendstil, plină de minsucule acţiuni cotidiene este mai bine valorificată de o regie care urmează sugestiile textului în toate nuanţele sale. Ele se regăsesc în relaţiile personajelor lucrate cu precizie, cu o naturaleţe care te poate face să uiţi o clipă că aceşti actanţi cântă. Tocmai în capacitatea de a reliefa vâna actoricească a cântăreţilor stă meritul principal al regiei, ea a clarificat relaţiile, chiar şi dintre rolurile secundare, a individualizat masa coriştilor obţinând de la toţi cântăreţii o angajare scenică credibilă. Totul este viu, mobil, chiar cam încărcat: în dorinţa de a ocupa scena tot timpul, regizorul rupe fermitatea conturului, introducând elemente străine de această lirică a cireşilor în floare, ca marinarul din actul I venit din comediile mute, sau pantomima, pe interludiul orchestral, diluată şi mai ales ieşită din stilul general. Stil la care contribuie substanţial frumuseţea deosebită a costumelor, desemnate de Ţvetanka Stoinova (Bulgaria) după modele autentice şi decorul lui Grigore Gorduz, determinat de spaţiul mic al scenei.
Puţine sunt partiturile repertoriului curent care cer orchestrei o materie sonoră atât de elaborată, transparenţă şi policromie aparte. Gheorghe Stanciu, la pupitru, reuşeşte să mobilizeze sub o baghetă fermă, cu dinamism şi cu elanuri lirice, un ansamblu mult îmbunătăţit în ultima vreme (chiar dacă nu au lipsit unele accidente individuale). Sigur, Puccini a simfonizat discursul din fosă, dar proporţia cu scena trebuie păstrată şi vocile menajate. Din fericire, interpreta principală, tânăra Stela Sîrbu, a reuşit să reziste supralicitării sonore în acest rol copleşitor, crescând în concentrare şi tensiune de la un act la altul. Cu o voce sănătoasă, plină, rotundă (fără un timbru special), bine condusă, cu acute luminoase şi sigure, este o micuţă Cio-Cio-San convingătoare şi chiar emoţionantă. Îi mai rămâne să-şi perfecţioneze dicţiunea, alterată de un uşor accent.
Suzuki a fost Claudia Codreanu, cunoscută publicului mai ales ca interpretă de lied, căreia frecventarea asiduă a repertoriului de concert îi conferă rafinament; şi chiar dacă aici ţesătura mi s-a părut puţin prea joasă pentru vocea ei, a suplinit prin muzicalitate şi talent actoricesc, într-un rol care obligă să fie permanent un reflex al tuturor nuanţelor şi trăirilor eroinei.
Tenorul Massimiliano Drapello, oaspete des întâlnit pe scenele noastre, spunea cineva cu ironie "are marea calitate de a fi un cântăreţ italian, cu tot ceea ce derivă de aici". Într-adevăr, are dezinvoltură, voce solidă dar cam dezordonată, cântă în forţă, aritmic şi cu acute pline, se mulţumeşte cu o gesticulaţie sumară, e simpatic şi arată bine pe scenă (important pentru Pinkerton). Ioan Ardelean - cu glasul său egal şi frumos timbrat - a constituit cu el în actul I un cuplu de prieteni bine corelat muzical şi scenic; iar când a fost nevoie a ştiut să-şi încălzească personajul.
De multe ori, rolurile secundare sunt lăsate cam la voia întâmplării; a fost o surpriză plăcută atenţia acordată distribuirii şi sublinierii dramaturgice a personajelor Goro (Vladislav Goray) şi Yamadori (Nicolae Andreescu). Un ultim cuvânt despre cor - confruntat cu o partitură pretenţioasă şi lucrat cu grijă de Adrian Stanache.
În rezumat, într-o perioadă în care teatrele noastre lirice trăiesc tulburări păgubitoare, Opera constănţeană prezintă poate cea mai bună, mai omogenă premieră din ultimii ani, dovedind că dificultăţile de tot felul ce par insurmontabile pot fi depăşite.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara