Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Din Carnetul unui Pierde-Ţară de Paul Diaconescu


Limbile



Spre Copenhaga mă nimeresc în acelaşi compartiment-pat cu un profesor scandinav care vine de la Marsilia. Facem cunoştinţă – că doar ne vom suporta, la bine şi la rău, o noapte întreagă – şi aflu că predă la facultatea de medicină din Marsilia, unde a făcut şi importante cercetări în domeniul «lacrimei». Ei, da, îmi explică el, în sănătatea ochiului lacrima are un rol determinant, iar resursele ei tămăduitoare pot avea efecte benefice şi în alte domenii. Aşadar, discut cu eminentul oftalmolog, împărţind o cutie de bere Stella Artois şi mestecând tartina extrasă din automatul de pe peronul din Gare du Nord. Mai târziu, după lăsarea serii, am pătruns în peisajul, acum rarefiat, a ceea ce fusese odinioară pădurea Brabantului. Am pomenit de legenda Genovevei de Brabant dar am înţeles că nu avusesem aceleaşi lecturi în copilărie. Apoi, şi mai târziu, când pleoapele au devenit grele, vederea scării care duce la cuşeta superioară a început să mă deprime. Am ieşit pe culoar şi am dat conductorului, un şmecheraş valon, tot mărunţişul francez rămas prin buznare. Şi am dormit singur până în Danemarca.

L-am reîntâlnit pe profesorul suedez pe peronul gării Copenhaga. Am aşteptat împreună legătura, conversând despre vreme şi alte nimicuri. În limba franceză, la fel ca mai înainte. În Săgeata Albastră, rapidul de Stockholm, am găsit loc în acelaşi compartiment şi... Ciudat! Când trenul a urcat pe bacul care traversează braţul de mare dintre Helsingor şi Helsinborg, tovarăşul meu de drum a început, brusc, să vorbească în limba suedeză. Şocat, m-am întrebat: «Cine-l obligă să facă din frontiera geografică şi o frontieră lingvistică? Nu cumva am de-a face cu un ridicol patriotard sau chiar cu un naţionalist sadea?»

...Au trecut de atunci opt ani. Mă întorc din nou de la poalele Pirineilor în Scandinavia. Pătrund în tunelul care leagă acum Copenhaga de Malmö. Am în faţă un dreptunghi perfect, scăldat într-o lumină uniformă, verzuie, ireală, încât am impresia că parbrizul maşinii s-a transformat în ecranul pe care se desfăşoară un joc electronic, am senzaţia – ameţeală şi teamă – că trec din real în virtual! Din tunel suim pe pod, la fel de futurist, şi , nu ştiu cum – de unde până unde? – îmi amintesc că nu i-am zis la plecare lui Monsieur Pierre un lucru important. Şi încep să-i spun în gând: „Har glömt att säga en sak...” Mă opresc uluit, realizând că mă adresez vecinului meu din impasse des Glycines în limba pământului pe care am ajuns... Ciudat! Bizarre! Konstigt!



Criteriile



După plecarea musafirilor, ne-am plâns amicei noastre J.: „Ce părere ai? Drept mulţumire că s-au odihnit la noi câteva zile, uite ce murdar au lăsat!” „Murdar! – s-a mirat ea. Nu mi se pare deloc murdar. Ba chiar, după criteriile locale, e foarte curat.”

Criteriile locale ne-au pus pe gânduri. Şi am înţeles, treptat, că multe din micile sau marile noastre nemulţumiri, multe din păcălelile cu care am fost traşi pe sfoară, naivitatea cu care am luat de bune făgăduieli şi proiecte fără acoperire sau, pur şi simplu, neînţelegerea unor gesturi, fraze, comportamente – s-au datorat faptului că am ignorat criteriile locale. Fiecare ţară, uneori fiecare regiune, îşi are criteriile sale. Am înţeles apoi, „săpând” şi mai adânc în memoria şi conştiinţa noastră, că dacă nu mai suntem întotdeauna în largul nostru, dacă tristeţi şi melancolii ne pândesc tot mai des, dacă nu ne simţim prea bine „în pielea noastră” – cum zic francezii, asta se datorează criteriilor. Aici, în nordul Europei, ne lipsesc criteriile cu care pornisem în viaţă; întorcându-ne în ţara de obârşie, ducem lipsa criteriilor scandinave; iar într-o altă ţară ne lipsesc şi unele şi celelalte.

O limbă străină se învaţă cu manuale şi dicţionare. De ce n-ar exista şi un Dicţionar al Criteriilor? Câte suspiciuni, neînţelegeri, conflicte s-ar putea astfel evita? Poate, chiar, şi războaie.



Cireşul



În marginea viei era un cireş bătrân dar viguros. An bun, an rău, cireşele lui umpleau cu dulceţuri borcanele Madamei Manolita ba, uneori, şi cutiile de plastic din congelator. Din vară până-n toamnă, Monsieur Pierre se delecta la desert cu acea tartă dintr-un aluat pufos împănat cu cireşe, numită clafoutis.

N-am ştiut de existenţa cireşului până în acest început de iunie. Era spre seară. Stropeam florile din ghivecele înşirate de-a lungul zidului când îl văd pe Mr. Pierre venind călare pe bicicleta lui de damă cu o singură viteză. A proptit-o violent de poarta cavei şi s-a întors spre mine asudat, cu ochii injectaţi, negru. Atât de furios încât mi-am zis că aşa trebuie să arate un mistreţ rănit. Se petrecuse ceva grav, un mare scandal, o dramă. Cu vorbe repezite, poticnite, în acea limbă colţuroasă a sudului, mi-a relatat o istorie pe care n-o pot înţelege nici până azi. Ce se întâmplase?

În urmă cu un an şi mai bine, Mr. Pierre primise un avans pentru un petec de vie, urmând ca noul proprietar să achite mai târziu întreaga sumă. Veniseră căldurile lui iunie şi, de vreme ce formele definitive de vânzare nu se făcuseră încă, Mr. Pierre s-a urcat în maşina lui 4x4 şi s-a dus să culeagă cireşele. În marginea viei însă: oroare!, pomul era mai despuiat decât naturiştii din rezervaţia lor de la Leucate-Plage. Mr. Pierre a făcut un scandal monstru, în vreme ce, cu o sfruntată neruşinare, cumpărătorul a pretins că cireşele erau deja ale lui. Notariatul din S., unde se înregistrase promisiunea de vânzare-cumpărare, a reuşit cu mare greutate să concilieze părţile. Şi acum! Ei bine, acum, Mr. Pierre se dusese să vadă dacă cireşele s-au copt şi găsise cireşul fără urmă de frunze, negru, ca un schelet lins de flăcări! Era răzbunarea viitorului proprietar, căci nici până azi nu onorase tranzacţia.

Mă uit la vecinul meu şi mi se face frică: braţele lui de podgorean vânjos se rotesc ca o morişcă, gura împroaşcă insulte pe care nici n-aş şti să le traduc. Înţeleg doar că nu glumeşte, că de data asta se va adresa baroului din N., că individul, infamul individ, cette sale crapule, va plăti cu vârf şi îndesat cireşul otrăvit, dacă nu în faţa tribunalului, atunci în faţa armei sale de vânătoare încărcată cu cartuşe pentru mistreţi. Fiindcă el nu poate accepta asemenea jiginre, fiindcă pe el, erou decorat în războiul din Algeria, nu-l poate călca nimeni pe bătături, pentru că el... Încerc să-l temperez, să-l liniştesc, dar e peste poate. Sunt convins că într-o clipă de furie oarbă e în stare s-o facă. Şi înţeleg mai bine că toleranţa Nordului nu are nici un viitor în faţa mâniei Sudului.



Leagăn



Taraversăm Baltica cu Silja-Europa spre Turku. Copiii şi nepoţii s-au dus să exploreze cele 11 etaje ale pachebotului, aşa că am rămas singur în cabină, întins în pat, obosit după o noapte prea scurtă. Dar nu reuşesc s-adorm. La interval de câteva secunde, parcă, ciclic, o scurtă clătinare îmi sugerează – sau aminteşte? – de legănarea pruncului în copaie. Mama croşetează ori coase un ciorap găurit şi uită, uneori, să împingă uşor cu piciorul mica albie scobită într-un lemn alb. Ori poate că trage ceva la maşină, o nouă cămăşuţă, o altă faţă de pernă, şi mâna care porneşte ori frânează roata maşinii, împinge din când în când copaia aşezată alături, pe masă. Şi totuşi, pruncul – eu – nu adoarme.

Din tavanul scund al cabinei mă adie răcoarea aerului condiţionat. Poate că e, de fapt, evantaiul, revista Realitatea Ilustrată sau, pur şi simplu, cartonul unui patron de croitorie cu care mama îmi face vânt în acele zile de caniculă când în mansardă era atât de cald, înnăbuşitor de cald, iar muştele atât de înverşunate. Eram, probabil, uşor transpirat – ca şi acum, sub această plapomă finlandeză – acea sudoare de copil mic cu piele netedă şi roză, sudoare curată şi inodoră ca roua, pe un trup care n-avusese timp să devină impur.

Senzaţii care vin de departe şi de demult, de foarte demult, dintr-un fel de preistorie a trupului ce nu cunoştea încă alfabetul, dintr-o vreme pre-cerebrală făcută din sunete, impulsuri, semne indescifrabile.



Zidurile



Gurile rele spun: „Aici, doar zidurile lucrează”. Adevărul e că aici totul lucrează: piatra, lemnul, pământul. Oamenii locului ştiu că toate acestea sunt vii, că respiră, transpiră, cresc, descresc, se mişcă. Au viaţa lor. Uşa care ieri se închidea bine, azi scârţâie şi nu mai intră în rama ei decât cu silă; în peretele proaspăt vopsit aleargă de alaltăieri o fisură în zig-zag de şopârlă; de o lună încoace masa de vară şade tot mai strâmb pe cimentul din curte. Uneori, mai ales noaptea, aud cum lucrează lemnul din grinzi; simt vibraţia aerului pe care o emană, imperceptibil, pietrele care se aşează în zidurile groase cu o fracţiune de milimetru mai jos, mai spre temelie, mai spre pământ. Uneori se aud pocnete, alteori doar un scurt sfârâit sau un uşor foşnet de frunză uscată. Uneori mă gândesc că suntem vizitaţi de cei dispăruţi, că în stângăcia lor de duhuri ce vin de departe, se lovesc de dulap, de perdea, de simţurile noastre la pândă. Dar nu e adevărat. Nu e nimic supranatural în aceste sunete, zgomote, în această subtilă senzaţie de mişcare. Este viaţa pe care toate casele vechi o trăiesc. Ciudat, dar în casele noi zidurile nu „lucrează”. În casele noi grinzile sunt de metal şi nu de lemn, pereţii sunt din prefabricate şi nu din acei bolovani care pavau şi drumurile romane, iar pământul... Pământul – care suportă orice – a fost frământat şi strivit cu rulouri compresoare de zeci de tone. Pe când aici casele au fost ridicate acum o sută-două sute de ani pe pământul crud, neînceput, din care cresc – chiar şi prin ziduri – seve necunoscute. Casele vechi ştiu atâtea, încât simt nevoia să transmită ceva, măcar o infimă parte din ceea ce au văzut, au auzit. Din tencuiala lor transpiră minuscule particule din trecut, şoapte, cuvinte, silabe, sunete nearticulate pe care încerc să le descifrez ca pe nişte semne dintr-un tratat cabalistic, ca pe nişte litere dintr-un alfabet pierdut. Zidurile astea au fost spălate de ploile sărate şi calde aduse de norii goniţi din Mediterana; au fost pişcate de acele furtuni de nisip galben-roşcat pornite din Africa de Nord; între aceste ziduri au trăit femei care în fiecare an, de Sfânta Maria Mare, făceau pelerinajul la Lourdes.

Zidurile astea trăiesc. De aceea, desigur, în fiecare an ele cer înţelegere, au nevoie de compasiune şi de îngrijire, ca nişte bătrâne mame, bunici, străbunici care, prin prezenţa noastră, îşi mai amână moartea.



Ficţiuni?



Am crescut, am trăit cu obsesia frontierei. Copil fiind, am văzut – culmea ridicolului – Marea îngrădită cu „arici” de fier. Şi-acum...? Unde sunt vameşii, unde sunt grănicerii, unde gardurile de sârmă ghimpată, unde culoarele largi tăiate prin păduri, unde este pământul brăzdar proaspăt, acel no mans land în care şi-au pierdut viaţa zeci, sute, poate chiar mii?

... De aproape un ceas ne tot învârtim între două sate fără să ştim dacă am trecut sau nu frontiera. Ne oprim de câteva ori şi întrebăm. Dar noi nu vorbim limba germană iar ei nu cunosc nici una din limbile ştiute de noi. Şi ne mai învârtim încă o dată până ce o pereche care pliveşte florile din faţa casei, ne întreabă: „Care frontieră?” şi ne arată că în jurul satului sunt mai multe puncte de frontieră pe care, fără să ştim, le „violasem” deja de câteva ori.

... Din trecătoarea Perthus se face un drum îngust şi întortochiat spre ultimul pisc al Pirineilor înaintea căderii lor în Mediterana. Sus, la peste 1400 de metri deasupra mării, se află un observator meteo iar alături de el un gard scund din scânduri rare şi negeluite. Din loc în loc gardul e rupt, unele porţiuni lipsesc ori sunt culcate de furtunile iernii. Şi... calc cu piciorul stâng în Spania! Ei şi! Şi rămân cu dreptul în Franţa. Şi merg prin două ţări în acelaşi timp. Aş putea ajunge astfel până la Atlantic de n-ar fi vârfurile, apele, hăurile Pirineilor. Mă întorc cu stângul prin Franţa, cu dreptul prin Spania.

Ce-a mai rămas din aceste frontiere de vreme ce pot fi trecute dintr-o parte într-alta, înainte, înapoi, în cerc, în zig-zag? În bătaie de joc! Ca şi cum între aici şi acolo n-ar fi nici o deosebire, ca şi cum nimic nu ne-ar separa de cei de alături, nimica-nimicuţa între noi şi ei, între aceştia şi ceştilalţi.

Poate că, la urma urmelor, frontierele nu sunt decât nişte ficţiuni. În afară, desigur, de ultima: cea dintre aici şi dincolo.

Dar... Dar de ce, european răsfăţat al spaţiului Schengen, am uitat celelalte, multe, frontiere pe care oameni continuă să moară? Traversând Adriatica în barcaze supraîncărcate, între Kosovo şi Italia; înghesuiţi în bărcuţe de pescari printre curenţii înşelători ai Gibraltarului; pe plute şi cauciucuri de tractor peste Marea Caraibelor. Frontiere la fel de impenetrabile şi primejdioase ca fostul Zid al Berlinului. Când, peste câte generaţii, toate frontierele vor fi, cu adevărat, nişte ficţiuni? În afară, desigur, de ultima.



Correct



Pe micul ecran a apărut o nouă prezentatoare: o asiatică născută pe undeva, prin marginea Africii dinspre peninsula Arabică. Un „cocteil” uluitor. Poate fi cineva împotriva amestecului de rase? La parăzile modei, la Miss Univers, cele mai superbe creaturi sunt, adeseori, metise. Dar noua prezentatoare e disgraţioasă, e neplăcută la vedere, adică: e urâtă. O figură cabalină, un ochi mai sus decât celălalt, nişte buze subţiri, trase cu rigla. Există urâte interesante, simpatice, ba chiar atrăgătoare; ochii asimetrici pot avea un şarm tulburător. Din păcate, nu e cazul prezentatoarei noastre. E urâtă – ce mai încolo-încoace! – şi, în plus, coafată prost şi îmbrăcată nap-cocean.

Mesajul e clar: în democraţia noastră toţi cetăţenii sunt – pasă-mi-te – egali. Chiar şi imigranţii din cartierele cele mai defavorizate poartă în buzunar paşaportul celebrităţii, aşa cum soldaţii lui Napoleon purtau în raniţă bastonul de mareşal. Urâţi sau frumoşi, inteligenţi sau proşti, toţi avem aceleaşi şanse într-o societate multirasială, multiculturală, fără discriminări, societate care – la ora globalizării – se inspiră din principiul politically correctness, venit de peste Ocean.

Venit de peste Ocean? Doar de peste Ocean?!

Tânăra prezentatoare menită să ilustreze generozitatea, toleranţa, înalta şi correcta noastră morală, îmi aminteşte de anii postbelici când primele filme sovietice vroiau să ne convingă că actriţele sunt, şi ele, nişte stahanoviste ale ecranului, ciolănoase şi boccii; anii când în „promovarea cadrelor”, patru clase primare erau preferate diplomei universitare şi chiar bacalaureatului. Dar nu-i nevoie să mă întorc atât de departe în timp şi spaţiu. Cu mult mai recent şi aici, în această lume liberă şi deschisă, am cunoscut un tânăr isteţ şi talentat care a refuzat să meargă la facultate fiindcă nu vroia să „trădeze” clasa muncitoare. Era un protocronist, căci gândea correct cu vreo zece ani avant la date.

O, Doamne, Ceresc Tată, până unde vei corecta creierele noastre?