Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ecouri:
Din Cărţile Cărţilor de A. Gh. Olteanu

Înainte de a spune, mai jos, ceea ce mi-am propus, trebuie să mărturisesc că sunt în mare măsură de acord cu punctul de vedere al dlui Sorin Lavric prin care Domnia Sa se disociază ferm de o anumită idee exprimată, în prologul acesteia, de către autorii cărţii Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu. Cine este Dumnezeul Bibliei?: Jean Battéro, Marc-Alain Ouakuin, Joseph Maingt (traducere din franceză de Luminiţa Brăileanu, Editura Art, 2008, 188 p.).

Poziţia dlui Lavric este, în esenţă, exprimată astfel: "... condiţia lecturii unei cărţi de religie (în speţă, Biblia, n. n.) este minima afinitate cu domeniul ei de trăire" (România literară, nr. 4/30 ianuarie 2009, p. 6, coloana 1). într-adevăr, eu sunt unul dintre cei care au beneficiat, în copilărie şi adolescenţă, de o educaţie religioasă. Mama mă îndemna să ascult lectura cu voce tare a Noului Testament, pe care ea o făcea deopotrivă pentru amândoi pe când eu nu ştiam încă să citesc. O însoţeam, de asemenea, la biserică şi, cu trecerea anilor, am continuat, până la plecarea "în lume", să trăiesc spiritual ascultând liturghia. încet, încet, mi-am făcut chiar loc în ceremonialul religios, rostind, la momentul potrivit, Tatăl nostru sau Crezul, sau citind, mai târziu, cazania cerută de evanghelia din sărbătoarea respectivă.

Că am trecut, apoi, prin educaţia ateistă a vremii e de la sine înţeles, dar, oricum, eu ştiam şi înţelegeam mult mai multe lucruri din domeniul religios. Ţin minte că, la cursul de literatură veche - capitolele de literatură religioasă - susţinut, atunci, de profesorul Al. Piru, spre deosebire de unii dintre colegii mei care ascultau prelegerea ca şi cum aceasta ar fi fost rostită într-o limbă străină, eu nu aveam nicio dificultate când ni se vorbea despre evanghelie, psaltire, cazanie etc. Deşi am încetat, apoi, din cauza vremurilor, să mai fiu ceea ce se cheamă un practicant al ortodoxiei, am rămas totuşi cu un fel de curiozitate pentru bibliologie. A compara, de pildă, felul în care au fost traduse în limba română, de la o epocă la alta, textele biblice a fost pentru mine o preocupare asupra căreia am revenit, la răstimpuri, cu interes.

Am făcut această - poate prea amplă - paranteză pentru un scop îndoit: să justific de ce am afirmat că mă raliez punctului de vedere exprimat de dl Lavric, şi să mă introduc în obiectul acestui articol.

Am citit în ultima vreme versiunea după Septuaginta redactată şi adnotată de înalt Preasfântul Bartolomeu Anania, publicată la Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001. Tălmăcirii într-o nouă versiune a cărţii de căpătâi a creştinătăţii, înaltul ierarh i-a consacrat 11 ani (1990-2001) de lucru intens, pentru care a consultat, după propria sa mărturisire din Memorii (Polirom, 2008, 695 p.), o bibliografie impresionantă, "care mi-a umplut aproape zece metri de rafturi" (p. 652). De prisos să mai spun că, venind din partea unui înalt prelat al Bisericii Ortodoxe Române, dar mai ales din partea poetului Valeriu Anania, personalitate de o copleşitoare cultură - în 1963, aflat încă în închisorile comuniste (va fi eliberat în august 1964), înmagazinase "în memorie peste zece mii de versuri" (Memorii, p. 322) - această versiune a Bibliei e, în sfârşit, în deplin acord cu nivelul actual al limbii române literare: "un text credincios originalului şi potrivit cu vârsta de acum a limbii române", cum precizează autorul traducerii în Nota asupra ediţiei, la p. 1835.

Suntem, fără îndoială, în faţa unei capodopere, dar nu e vorba numai de valoarea în sine a Bibliei, ale cărei anume cărţi, capitole, părţi sunt apreciate ca atare de către însuşi tălmăcitorul ei. Noi vorbim despre capodoperă ca versiune în limba română a Sfintei Scripturi, în toată alcătuirea ei. Pentru că, la forma cea mai aleasă a textului biblic - rămas, în esenţa lui, neatins - pe care înaltul ierarh, eruditul şi poetul Bartolomeu Valeriu Anania o găseşte în expresie românească, se adaugă imensul aparat critic pe care înalt Preasfântul îl elaborează. Este, aici, valorificată, în primul rând, întinsa literatură patristică, citată sau parafrazată. Urmează alte comentarii menite să asigure o înţelegere adecvată şi adevărată - în spirit, nu numai în literă - a textului sacru: introduceri lămuritoare la fiecare dintre cărţi, evanghelii, epistole; explicaţii filologice; variante comparative de tălmăcire în diferite versiuni clasice: Septuaginta, Vulgata, Textul Masoretic etc., ori versiuni româneşti anterioare: Biblia lui Şerban (1688), Biblia de la Blaj (1795), Biblia lui Şaguna (Sibiu, 1858), ediţia Sfântului Sinod, din 1914, ediţia Galaction - Vasile Radu (1938) etc. De mare interes teologal sau mai larg-cultural sunt, apoi, comentariile, interpretările, consideraţiile prozodice şi stilistice (unele de ordin compoziţional, referitoare la folosirea frecventă a paralelismului: sinonimic, antitetic, enumerativ), judecăţi de valoare etc. încât, nu exagerăm afirmând că acest aparat critic cel puţin dublează textul biblic pe care îl epuizează, s-ar putea zice, dacă afirmaţia n-ar fi, cumva, blasfemică.

Dar capodopera între capodoperele Vechiului Testament este Cartea lui Iov, sancţionată ca atare de tălmăcitorul ei. După ce rezumă, în Introducere, povestea lui Iov şi desfăşurarea amplei dezbateri teologico-etice a celor cinci interlocutori, traducătorul notează: "Aceasta este Cartea lui Iov, în 42 de capitole, capodopera (s. n.) poetică a Vechiului Testament şi una dintre cele mai tulburătoare ale literaturii universale" (p. 553). însă - încă o dată - noi nu folosim aici cuvântul capodoperă în sensul - avut, evident, în vedere şi de înalt Preasfântul Bartolomeu - densităţii ideatice, desfăşurării argumentelor şi contraargumentelor, demnă de cea mai înaltă ştiinţă a retoricii (ne aflăm doar în plină Antichitate, când felul în care vorbeai ca să convingi avea mare însemnătate!). Noi avem în vedere, pe lângă toate cele de mai sus, "veşmântul vorbirii" româneşti pe care tălmăcitorul îl găseşte. Cartea lui Iov devine, astfel, capodoperă într-un sens dublu: o dată, pentru valoarea ei universală, unanim recunoscută; a doua oară, pentru forma pe care ea o dobândeşte în variantă românească. Ostenitorul tălmăcirii notează, de altfel, într-o notă infrapaginală: "De aici începe poemul propriu-zis, pe care versiunea de faţă îşi propune să-l tălmăcească în versuri cât mai apropiate de textul original al Septuagintei, din care păstrează cuvintele nucleice, îngăduindu-şi să adauge doar cuvinte întăritoare, menite să-i confere poemului valenţele prozodice ale limbii române" (p. 557).

Într-adevăr, "valenţele prozodice ale limbii române" reprezintă ceea ce conferă farmecul în plus al acestei cărţi biblice. Poetul Valeriu Anania găseşte un tipar prozodic lejer, alcătuit din alexandrini de 12-14 silabe, cu cezura apărând nedezminţit acolo unde-i e locul. Acest tipar este - probabil nu întâmplător - de extracţie eminesciană, din poeme ca Mureşanu, să zicem, dar nu numai. Dincolo de frumuseţea curgerii silabelor, dincolo de valoarea mnemotehnică a acestui tip de vers, prozodia aleasă pare şi foarte potrivită pentru un text cu atât de numeroase accente dramatice, punctat de atâtea întrebări fără răspuns, de exasperări în faţa neputinţei omeneşti. De notat însă că versurile sunt albe, dar lipsa rimelor nu le ştirbeşte tăietura impecabilă, mlădiată, între timp, de câteva secole de poezie, de la Dosoftei la Eminescu şi cei de după el. Dimpotrivă, versurile au un secret al lor, lăsând impresia că rimele există şi pe care cititorul le caută, negăsind decât, uneori, rime interioare sau întâmplătoare rime propriu-zise. Există, fără îndoială, un ce inefabil în versurile româneşti ale Cărţii lui Iov. Iar dacă o explicaţie aflăm totuşi, aceasta nu poate fi decât una singură: numai o stare de graţie în care traducătorul-poet pare să se fi găsit şi regăsit permanent.

Ca să se vadă cum a putut evolua vestmântul românesc al cuvântului din textul sacru, vom transcrie, mai jos, un acelaşi grupaj de versete din Cartea lui Iov din câteva traduceri anterioare aceleia a înalt Preasfântului Bartolomeu şi, bineînţeles, din aceasta:

2. "Cine m-ar pune pre lună înaintea zilelor cărora Dumnezeu m-au păzit,/ 3. Ca când luciia luminătoriul Lui preste capul mieu, când cu lumina Lui mergeam la întunearec,/ 4. Când eram den destul cu căi, când Dumnezeu socoteală făcea casei meale,/ 5. Când eram avut foarte, şi împrejurul mieu - copiii miei,/ 6. Când se vărsa căile meale cu unt şi munţii miei să vărsa cu lapte..." (Biblia lui Şerban, 1688, cap. XXIX).


2. "Cine mă va pune în lunile zilelor celor mai dinainte, în care mă păzea Dumnezeu?/ 3. Când strălucea lumina lui preste capul meu, şi cu lumina lui umblam întru întuneric./ 4. Cum eram în căile tinereţii mele, când Dumnezeu cerceta casa mea./ 5. Când eram bogat foarte, şi împrejurul meu slugile mele./ 6. Când curgea pe căile mele unt, şi munţii mei izvorau lapte." (Biblia Sfântului Sinod, 1914).

2. "O, de-aş putea să fiu iar ca în lunile de altădată, ca în zilele când Dumnezeu veghea asupra mea!/ 3. Pe când ţinea luminoasă candela-i deasupra capului meu şi întru lumina lui răzbeam prin întuneric;/ 4. Şi precum eram în zilele toamnei mele, când Dumnezeu ocrotea cortul meu,/ 5. Când Cel Atotputernic era mereu cu mine şi împrejurul meu copiii mei,/ 6. Când picioarele mele se scăldau în lapte şi teascul meu revărsa pâraie de untdelemn!" (Versiunea Galaction-Vasile Radu, 1938).

2. "O, cine mă va-ntoarce în lunile din urmă,/ în zilele-mi păzite de însuşi Dumnezeu,/ 3. când facla Lui cea vie pe frunte-mi strălucea,/ când cu a Lui lumină umblam prin întuneric,/ 4. când drumurile toate plesneau sub paşii mei/ şi Domnul sta de veghe deasupra casei mele/ 5. când eu eram o zare de munţi împăduriţi/ şi-n jurul meau, de-a roata, şedeau copiii mei,/ 6. când drumurile mele erau scăldate'n unt/ şi munţii mei, izvoare cu revărsări de lapte?" (Biblia I. P. Bartolomeu Anania, 2001).

Există, fireşte, un paradox - aflat totuşi, parţial, în firea lucrurilor - al receptării, de-a lungul vremii, a Cărţii Sfinte în genere, deci şi a Cărţii lui Iov: când dreptcredincioşii de rând, fără ştiinţă de carte sau abia silabisind, ar fi avut nevoie de o atât de adâncă tâlcuire a bogăţiei spirituale a Sfintei Scripturi, nu au avut-o; acum, că această înlesnire există cu asupra de măsură în tălmăcirea şi adnotarea I. P. Bartolomeu, puţini mai sunt, din păcate, cei care-şi mai găsesc răgazul să-şi bucure sufletul cu paginile biblice. îndrăznesc de aceea, în încheiere, să sugerez înalt Preasfinţiei Sale să reflecteze asupra oportunităţii ca părţi distincte dar unitare din versiunea pentru care a ostenit - evident, nu numai Cartea lui Iov care ne-a preocupat în mod deosebit aici, ci şi Psalmii, Proverbele lui Solomon, Evangheliile etc. - să fie retipărite şi să circule separat ca să poată fi procurate cu înlesnire (inclusiv pecuniară) şi citite în mai limpedea limbă română de azi. Cu atât mai mult cu cât obştea creştină de la noi - dar nu numai - trece prin momente dramatice de pierdere a unei dumnezeieşti Stele Polare. Redescoperirea textului biblic pe înţelesul tuturor ar putea contribui la regăsirea adevăratei esenţe umane, opusă pragmatismului alienant.