Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Din istoria „cultivării limbii” de Rodica Zafiu


În domeniul lingvisticii, după perioada de ideologizare intensă din anii 1947-1952, cele mai multe teze şi sloganuri politice au dispărut din mediul ştiinţific şi universitar. Cele care au rămas aveau trăsăturile insidioase ale miturilor, ale unor opinii consensuale, care se legau de ideologia sistemului, dar şi de tradiţiile intelectuale locale, în primul rând de cele elitiste, autoritariste şi naţionaliste. Cazul românesc nu este unul atipic: presupoziţii ideologice similare au fost observate de Patrick Sériot, care le-a prezentat într-o serie de articole despre istoria lingvisticii din Uniunea Sovietică („La socio-linguistique soviétique est-elle néo-marriste?“, 1982; „Peut-on dire d’une linguistique qu’elle est ‘nationale’?”, 1989; „Changements de paradigmes dans la linguistique soviétique des années 1920-1930“, 1995 ş.a.; cele mai multe sunt consultabile şi on-line:
http://www2.unil.ch/slav/ling/recherche/biblio/publi_seriot.html).
Una dintre utopiile regimului totalitar a fost cea a impunerii unei limbii comune, omogene, fără diferenţieri sociale. Aceasta corespundea dogmei unei „societăţi fără clase” şi ilustra perfect viziunea totalitaristă; formula „limba întregului popor”, aşa cum arată Sériot, era intens folosită şi în Uniunea Sovietică. Această viziune a determinat în mare măsură lipsa de interes pentru dezvoltarea sociolingvisticii româneşti (într-o perioadă în care chiar sociologia era rău văzută, din cauza potenţialului său subversiv). În schimb, a fost favorizată aşa-numita „cultivare a limbii”, activitatea normativă şi prescriptivă: pentru că omogenizarea nu era înţeleasă ca o extindere a limbii populare în toate sferele vieţii publice, ci ca o generalizare a „limbii literare”. În 1955, Iorgu Iordan scria (într-un articol reprodus ulterior în Limba literară, 1977): „«Cultivarea limbii» la noi este ca şi necunoscută, cel puţin sub raportul aplicării şi popularizării ei”. Fenomenul cultivării limbii a fost tratat în termenii mitologici ai progresului inevitabil, ai „drumului ascendent”. Contradicţia dintre preţuirea limbii populare şi normarea insistentă în spiritul limbii culte era rezolvată sofistic (ca şi în paradoxul „centralismului democratic”): disciplinarea popularului apărea ca perfect justificată, pentru că norma era văzută o expresie şi o emanaţie a limbii populare: identificându-se cu masele, elita era îndreptăţită să le impună reguli. Din acest punct de vedere, regimul totalitar, deşi predica egalitarismul, era în realitate elitist: autorităţile invocate erau marii scriitori, iar norma era stabilită fără drept de apel de intelectualii din Capitală: „Pronunţarea luată ca bază în prezenta expunere este aceea a oamenilor instruiţi din capitala ţării” (Dicţionar ortoepic, 1956, p. 6). Limbajul oficial era singurul recomandat, în orice situaţie, uniformizarea limbii având ca etalon jargonul politico-administrativ. Descrierile de ansamblu ale limbii vorbesc despre o diversificare stilistică, dar aceasta este văzută în primul rând ca o multiplicare a limbajelor de specialitate, nu ca o dezvoltare a interferenţelor dintre cult şi popular.
Dacă limbajul tradiţional-rural era totuşi favorizat de o idealizare de sorginte romantică, duşmanul principal devenise limbajul familiar-argotic, varianta urbană subversivă căreia i se anunţa iminenta dispariţie (un discurs asemănător în lingvistica sovietică este semnalat de Sériot, 1982: 75) şi pe care o condamnau campaniile puriste.
În perioada regimului totalitar, atitudinile normative erau prezentate ca absolut naturale, neputând fi puse în discuţie. În realitate, dialogul contemporan din ştiinţele umaniste cuprinde şi critici acerbe ale acestei activităţi. Cea mai cunoscută este, probabil, atitudinea lui Steven Pinker, care, în capitolul XII („The language mavens”) al foarte popularei sale cărţi din 1994 (Language instinct), vorbeşte despre arbitrarietatea şi lipsa de justificare a „cultivării limbii”. O viziune radicală asupra normării, care ar fi fost imposibilă în discursul autoritar, apare şi într-un articol de sinteză al lui James Milroy („The ideology of the standard language”, în C. Llamas, L. Mullany, P. Stockwell, eds., The Routledge Companion to sociolinguistics, 2007). Autorul descrie standardizarea limbii ca fenomen ideologic: „în culturile care au o limbă standard, toată lumea, în principiu, subscrie la ideea corectitudinii. Anumite forme sunt considerate corecte şi altele greşite şi acest lucru este în general apreciat de către opinia comună ca un dat obiectiv. Deşi regulile corectitudinii sunt de fapt impuse din afară, vorbitorii le consideră ca fiind inerente, ca aparţinând limbii înseşi”. Opinii de tipul citat sunt şi ele, de fapt, reflexul unei ideologii (mai curând anarhice) şi nu ţin cont de faptul că limba nu este doar un sistem autonom şi autoreglabil, ci şi un fapt de cultură şi de diferenţiere socială. Cunoaşterea lor mi se pare însă utilă pentru a conştientiza relativismul unor poziţii pe care adesea le considerăm, în linia propriei tradiţii, imbatabile. n