Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Din nou despre condescendenţă de Rodica Zafiu


Cuvintele condescendent şi condescendenţă ilustrează foarte bine un fenomen izolat, dar semnificativ: situaţia în care o abatere este validată ca normă înainte de a se fi răspândit cu adevărat, înainte de a fi avut de partea sa argumentul uzului. Definirea cuvintelor în dicţionare se poate îndepărta uneori de etimologie, tradiţie şi uzul dominant, constituindu-se într-un mijloc autorizat de răspândire a devierii. Eroarea de definire a apărut în Dicţionarul limbii române moderne (1958) şi a fost propagată prin Dicţionarul explicativ (DEX), în ambele sale ediţii (1975, 1996), în care condescendent primeşte glosarea "care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoinţă faţă de cineva; respectuos, amabil", iar condescendenţă are ca prim sens "purtare plină de consideraţie şi bunăvoinţă faţă de cineva; respect, amabilitate, deferenţă". Doar pe locul al doilea, cu precizarea "peiorativ", apare în DEX şi explicaţia "aer de superioritate, infatuare, semeţie", indicând o accepţie care pare să contrazică sensul principal al cuvântului.

Cele două definiţii din DEX sunt rău formulate prin generalizarea care atribuie cuvintelor condescendent şi condescendenţă o orientare evaluativă pozitivă. Schimbarea semantică nu este justificată de etimologie: în franceză (de unde cuvintele au fost împrumutate în română), sensul familiei lexicale păstrează o componentă esenţială: atitudinea binevoitoare dependentă de ierarhia socială, orientată de sus în jos. Acelaşi scenariu există şi în engleză (unde condescension este "voluntary descent from one's rank or dignity in relations with an inferior", "patronizing attitude or behavior", Merriam-Webster on-line). Raportul asimetric nu e o trăsătură neglijabilă a sensului celor două cuvinte, ci elementul său distinctiv; agravarea peiorativă se produce tocmai pentru că atitudinea (antipatică) de superioritate contează mai mult decât bunăvoinţa sau îngăduinţa manifestată. Confuzia semantică generează grave neînţelegeri în comunicare: cineva îşi poate imagina că e politicos când afirmă că i-a răspuns cu condescendenţă unui superior, în vreme ce acesta din urmă se poate simţi profund ofensat de un asemenea tratament.

Am mai scris asupra acestui subiect, în urmă cu zece ani (în România literară, nr. 39, 1999). Revin asupra lui pentru că tocmai au fost reeditate (sub îngrijirea lui Liviu Groza, Bucureşti, Humanitas, 2009) două lucrări de cultivare a limbi aparţinând lui Al. Graur: "Capcanele" limbii române (din 1976) şi Dicţionar al greşelilor de limbă (din 1982). În ambele, lingvistul explica şi combătea definiţia neutră, care masca diferenţa specifică: "condescendenţă nu înseamnă respect, cum cred unii (şi DEX), ci Ťatitudine binevoitoare faţă de un inferiorť (e din aceeaşi familie cu a descinde, care însemnă Ťa coborîť)" (Dicţionar al greşelilor de limbă, p. 40); "verbul a condescinde are totdeauna o nuanţă de batjocură (mai demult se spunea a catadicsi). În goana după cuvinte pompoase, unii au început să folosească pe condescendenţă în sens contrar celui etimologic" ("Capcanele" limbii române, p. 66). Eroarea fusese observată de Valeria Guţu Romalo, în Corectitudine şi greşeală (1972, cu mai multe reeditări, ultima în 2008): "această modificare semantică supărătoare este consfinţită de dicţionarele curente" (p. 138) .

Abuzul semantic aparţine doar dicţionarelor de după al doilea război mondial; cele mai vechi nu cuprindeau sensul generalizant. La ?ăineanu, în Dicţionarul universal, condescendenţa era "fapta prin care se acordă ce s-ar putea refuza", iar la Candrea, în Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea românească" - "faptul de a împlini cu bunăvoinţă cererea sau pretenţiunile cuiva, în special a unui inferior, lăsând de o parte orice mândrie sau autoritate". Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, tomul I, partea a II-a, C, 1940) era cât se poate de clar: condescendent înseamnă "care se coboară (cu bunăvoinţă) spre altul inferior lui ca rang, ca situaţie socială, ca stare de cultură". Dicţionarele apărute ulterior, în plină consolidare a regimului comunist, înregistrau oare cu prea mare grabă o folosire populară improprie, sau eliminaseră (forţat) referirile la ierarhia socială, a cărei abolire fusese decretată?

Oricum, în textele literare din prima jumătate a secolului al XX-lea se poate constata folosirea corectă şi nuanţată a termenilor în cauză: "Plăcere divină: a exulta de orgoliu şi a purta în acelaşi timp masca celei mai desăvârşite modestii, aşa ca să poţi mistifica pe ceilalţi până acolo încât să se poarte cu tine condescendent şi protector" (G. Ibrăileanu, Adela); "Şi Gaittany, cu o gingăşie exagerată, plecând capul ceremonios, întinse mâna lui Pomponescu şi-l concedie în mijlocul străzii, urcându-se în maşină, de unde îi mai trimise un salut subtil condescendent. Această aroganţă moale indispuse pe Pomponescu, pentru întâia oară în viaţa sa plantat în drum aşa de expeditiv" (G. Călinescu, Bietul Ioanide).

Ce se mai întâmplă azi? Din păcate, ultimele mari dicţionare apărute nu corectează explicaţia cuvintelor condescendent şi condescendenţă. O excepţie parţială este Noul dicţionar universal (2006), care integrează raportul ierarhic într-o definiţie mai largă, renunţând totuşi, surprinzător, la accentele negative: "purtare plină de consideraţie sau de bunăvoinţă faţă de un inferior; respect". Micul dicţionar academic (2001) şi Dicţionarul explicativ ilustrat (2007) nu schimbă aproape nimic faţă de DEX. Dicţionarele rămân un ghid pentru vorbitorii care dezbat chestiuni lingvistice în internet: "problema este că sensul cuvântului condescendent nu este acela de Ťsuperiorť, ci Ťrespectuosť" (romgleza.romaniandestinations.com). Putem totuşi spera că anglofilia va avea în acest caz efectul pozitiv de a consolida, chiar împotriva dicţionarelor noastre, sensul etimologic prezent în echivalentele englezeşti şi dominant în uzul cultivat al românei.

Într-un anunţ pentru postul de recepţioneră, se descriu calităţile candidatului ideal ("persoană amabilă, condescendentă") şi viitoarele sale responsabilităţi: "întâmpinarea clienţilor într-o manieră condescendentă" (ejobs.ro). În acest caz, ţinând seama de stilul de comunicare dintre persoana de la ghişeu şi client dominant în societatea românească, utilizarea cuvântului e destul de nimerită.