Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Dincolo de ceea ce este omenesc de ---


Prima parte.
O întîmplare inexplicabilă

Aşadar vă surprinde peste măsură că m-am schimbat atît de mult?
- Foarte tare; de-acum trei ani sînteţi altul.
- Poate.
- Bineînţeles, nu insist să-mi explicaţi. Ca să nu mai vorbim de faptul că de multe ori nici noi nu ştim de ce ne schimbăm. Sîngele o fi de vină.
- Eu ştiu de ce m-am schimbat.
Aici, interlocutorul meu a şovăit şi ochii lui plini de vioiciune m-au privit o clipă pătrunzător, ca şi cum ar fi vrut să mă cerceteze pînă-n rărunchi. După un moment de pauză a continuat:
- Îmi făgăduiţi că nu veţi istorisi nimănui ceea ce vă voi spune acum, decît după moartea mea, asta în cazul în care dumneavoastră veţi trăi mai mult decît mine?
- Vă făgăduiesc.
- Atunci, ascultaţi.
S-a dus la uşă, a acoperit vizorul şi, întorcîndu-se în fotoliul lui de răchită, a început să povestească:
- Acum trei ani, cam prin februarie, mă aflam într-o asemenea stare de spirit încît mă atrăgea tot ce era misterios. Îmi petreceam vremea citind cărţi de ocultism, magie, telepatie şi teosofie; citisem pe nerăsuflate operele lui Annie Besant, Blavatsky, Franz Hartmann şi altele de acest gen. Aveam presimţirea clară că se apropia de mine ceva misterios şi senzaţia la fel de limpede că totul se însufleţise în jurul meu. Într-o seară, după ce se întunecase...
Se opri. Pălise şi răsuflarea lui îşi schimbase ritmul. Părea să retrăiască amintirea.
- Iertaţi-mă - continuă -, dar nu ştiu în ce măsură îmi voi păstra calmul povestindu-vă toate acestea. După cum vă spuneam, într-o seară, după ce se întunecase, pentru că nu prea mai era lumină, am închis cartea şi am rămas pe gînduri. Dintr-o dată, un sentiment de teamă nedesluşită a pus stăpînire pe mine...
Ajuns aici cu istorisirea, simţi nevoia să mai facă o pauză.
- Un sentiment de teamă nedesluşită pusese stăpînire pe mine şi m-am văzut intrînd în încăpere pe mine însumi...
- Lăsaţi, o să-mi istorisiţi altădată - i-am spus, văzînd cît de greu îi venea să-mi povestească.
- Nu, nu, de-acum a trecut ce era mai dureros din amintirea asta. M-am văzut pe mine, pe mine însumi intrînd în încăpere. Închipuiţi-vă că, aflîndu-vă în faţa oglinzii, imaginea trupului dumneavoastră capătă volum şi se desprinde de cristalul oglinzii, venind spre dumneavoastră. E ceva îngrozitor, îngrozitor, îngrozitor. În jurul meu se întreţesuse o atmosferă de nelinişte, care mă sugruma. Cea mai cumplită durere ar fi fost atunci o uşurare pentru mine, pentru că nu era durere, ci spaimă, o spaimă îngrozitoare, sufocantă. Celălalt eu al meu s-a apropiat de mine şi s-a aşezat acolo, unde sînteţi dumneavoastră acum, pe scaunul acela, în faţa acestui fotoliu... S-a aşezat, şi-a sprijinit coatele pe masă, şi-a cuprins faţa între palme şi m-a ţintuit cu privirea fără să scoată nici un cuvînt. Am cunoscut atunci nemărginirea neliniştii. A fost un examen de conştiinţă desfăşurat în tăcere şi în timpul căruia nu mi-a trecut prin faţa ochilor nici măcar o singură întîmplare din viaţa mea trecută; mi-am văzut conştiinţa aşa cum era ea, fondul permanent al intenţiilor mele. Şi nu-mi puteam desprinde privirea de la el, de la mine adică. A stat aşa, privindu-mă, o vreme, pînă cînd totul a început să dispară din faţa ochilor mei, pînă cînd chiar conştiinţa mea a început să dispară. Universul se oprise în loc. Înnebunit de groază, mi-am încleştat mîinile de braţele fotoliului, ca şi cum aş fi vrut să mă agăţ de o lume care fugea de mine, însă nu am simţit atingerea acestor braţe. Am înţeles atunci că era moartea.
Îşi trase din nou răsuflarea.
- Cînd mi-am revenit în simţiri, m-am trezit aşezat acolo, unde vă aflaţi dumneavoastră acum, pe scaunul acela, în faţa fotoliului în care stăteam cînd m-am văzut intrînd în încăpere. Stăteam cu coatele sprijinite de masă, cu faţa între palme şi îmi vedeam trupul neînsufleţit zăcînd în fotoliu. Era un cadavru; paloarea lui nu lăsa loc de îndoieli. Puţin mai liniştit m-am ridicat, mi-am luat pulsul, m-am aplecat să-mi ascult bătăile inimii şi, încredinţat că murisem, nu m-am mai gîndit decît cum să ascund acea întîmplare, făcînd cadavrul să dispară. Am ieşit, am închis uşa cu cheia, am căutat un pietroi şi o funie şi, după ce s-a întunecat de-a binelea, am scos cadavrul în grădină, i-am legat picioarele de pietroi şi l-am aruncat în fîntînă. Mi se luase o piatră de pe inimă. M-am întors acasă şi, vreme de cîteva zile, m-am temut ca nu cumva să fi aflat cineva ceva sau să nu fi băgat de seamă vreo schimbare, dar cum nimeni nu mi-a spus nimic, m-am liniştit. Asta e pricina pentru care mă găsiţi schimbat.
Văzînd cum îl priveam, a adăugat:
- Ştiu că vă gîndiţi că astea nu sînt altceva decît halucinaţiile unui nebun, dar fiind încredinţat că toate sînt halucinaţii, nici nu mă sinchisesc de asemenea păreri. Cînd halucinaţia noastră se întîmplă să coincidă cu halucinaţiile celorlalţi şi ni se pare folositoare pentru a ne călăuzi prin viaţă, spunem că avem de-a face cu o percepţie autentică. Prin perindarea atîtor veacuri s-a făcut o selecţie între halucinaţii, fiind eliminate cele inutile sau dăunătoare şi cele care nu s-au generalizat şi n-au dovedit că sînt potrivite pentru toată lumea, dar numai Dumnezeu ştie dacă nu cumva cele care s-au atrofiat nu se vor întoarce şi nu vor începe să funcţioneze. Nu vă gîndeaţi că întîmplarea mea a fost halucinaţia unui nebun?
- Nu, m-am gîndit că este simbolică.
- Altă nerozie propovăduită astăzi este simbolismul. Nu, nu există nici un fel de simbolism în ea, şi nici nu am trăit-o ca pe ceva simbolic; a fost o întîmplare reală şi concretă, a cărei amintire mi se păstrează la fel de vie precum a celorlalte întîmplări din viaţa mea; a fost ceva care a existat în sine. Pentru că presupun că, atunci cînd aţi vorbit de simboluri, v-aţi gîndit că există ceva care nu se reduce la ele.
- De bună seamă.
- Prin urmare, în sensul ăsta vă spun şi eu că această întîmplare nu a avut nimic simbolic în ea. Pentru că, în alt sens, totul e simbolic, după cum totul e miraculos, misterios şi halucinant.
- Dar cum vă explicaţi asta?
- Tocmai asta e, că nici nu-mi explic şi nici nu vreau să îmi explic. Nu ştiu de ce oamenii se încăpăţînează să-şi explice lucrurile. În toate raţionamentele noastre este inclus postulatul conform căruia e cu neputinţă să se întîmple ceea ce e de neînchipuit, în vreme ce e posibil să se întîmple ceea ce poate fi cuprins cu mintea. Se vorbeşte mult despre necesitatea cutărui lucru, dar vin şi vă-ntreb: care este necesitatea în numele căreia să existe Dumnezeu, lumea sau orice altceva? Nu s-ar fi putut foarte bine să nu existe nimic?
- Nu, de vreme ce există.
- Cu alte cuvinte, dumneavoastră legaţi faptul de necesitatea lui. Atunci, prin aceeaşi logică, ajung la concluzia necesităţii morţii mele şi a azvîrlirii în fîntînă şi nu mă mai interesează nimic altceva.
Văzînd că nu era chip să-l scot dintr-ale sale şi fiind convins că nimeni nu poate fi scos dintr-ale sale, l-am lăsat în pace. Simt însă nevoia să adaug că, deşi mă îndoiam de integritatea facultăţilor mintale ale prietenului meu, istorisirea lui n-a încetat să mă frămînte, şi mă frămîntă şi mai mult de cînd eu însumi am trecut printr-o întîmplare misterioasă, pe care o voi istorisi îndată şi care poate va reuşi să lămurească, total sau măcar în parte, cele de mai sus.


Partea a doua.
O întîmplare misterioasă

Mă aflam încă sub influenţa povestirii prietenului meu cînd, iată, în timpul unei vizite la Madrid, am cumpărat o umbrelă într-o prăvălie de umbrele care se găseşte chiar în casa unde trag de obicei; numărul 27 de pe strada Desengaño. Din cîte umbrele am pierdut, nici una nu s-a bucurat de o preţuire atît de mare.
Era înzestrată cu un sistem magnific de spiţe duble şi am comandat chiar acolo, în acea prăvălie, un mîner de baston special pentru umbrele. Îmi amintesc cum i-au potrivit deschizătura prin care trebuia introdus tubul metalic ce reprezenta băţul de susţinere şi, chiar dacă acest băţ metalic e nepotrivit, nu e totuşi mai nelalocul lui decît o alee străjuită de tei.
Era o umbrelă din acelea care se deschid automat, fără să faci altceva decît să apeşi pe butonul care declanşează arcul; nu era, aşadar, o umbrelă care să se închidă automat. În privinţa umbrelelor, pot spune că le prefer pe cele care se deschid automat, iar nu pe cele care se închid automat; chiar dacă nu am făcut cercetări asupra motivelor psihologice care determină asemenea preferinţe. Bănuiesc, totuşi, că oamenii pot fi împărţiţi în două mari categorii: cei care preferă ca umbrela să se deschidă automat şi cei care preferă ca, dimpotrivă, să se închidă automat. Nu cunosc nici o umbrelă care să se deschidă şi să se închidă automat, pentru a satiface cerinţele ambelor grupuri.
După cum spuneam, aveam la mare preţuire umbrela aceasta, încît o strîngeam cu mare grijă şi, la întoarcerea acasă, după ce se-ntîmpla să o ud într-o zi ploioasă - lucru inevitabil, de altminteri - obişnuiam să o las deschisă, pe hol, ca să se usuce.
S-a-ntîmplat ca mai mulţi prieteni să ne dăm întîlnire într-o zi pentru a lua masa împreună într-un sătuc din apropiere, propunîndu-ne să petrecem o după- amiază plăcută şi să ne îndestulăm de aer curat şi de bucurie. Era într-o vară.
Răsăritul acelei zile fusese splendid; cerul era extraordinar de senin şi bătea un vînticel slab dinspre nord-est; de cîteva zile, barometrul indica vreme bună, cu toate că tehnicienii susţin că, atunci cînd se afirmă cu certitudine asemenea lucruri, barometrele sînt supraestimate, deoarece ele nu indică decît presiunea atmosferică. Dar nu trebuie să-i pretindem unui barometru atîta precauţie profesională. Ne dăduserăm întîlnire la intrarea pe pod şi m-am îndreptat într-acolo.
Ieşind din casă, am văzut umbrela la locul ei, ca şi cum ar fi încercat să mă prevină cu privire la ceva, dar nu i-am dat importanţă. Nici nu am coborît bine patru trepte, cînd o senzaţie ciudată a pus stăpînire pe mine, am avut un presentiment cu neputinţă de înţeles şi m-am întors ca să las bastonul şi să iau umbrela. Am plecat aşadar cu umbrela, dar, înţelegînd cît de ridicol şi de absurd era un asemenea artefact, am fost tentat să mă întorc din nou şi să îl las acasă; în cele din urmă a biruit însă acea putere misterioasă care pusese stăpînire pe mine şi am luat umbrela.
Prietenii mei n-au încetat nici o clipă să se amuze pe socoteala mea, din pricina precauţiei mele excesive, iar eu am răspuns că, ţinînd mîna pe mînerul umbrelei puteai să te sprijini în ea, şi că era mai comodă decît bastonul, care are mînerul în formă de măciulie. Şi astfel ne-am continuat drumul, presărat de chicoteli şi glume pe seama umbrelei mele.
Ne-am aşezat la masă, la capătul unei dimineţi minunate şi, după ce am mîncat, ne-am petrecut mai bine de trei ceasuri jucînd cărţi, după cum e obiceiul în timpul acestor excursii la ţară. Un tunet ne-a făcut să ne-ntoarcem la realitatea exterioară şi, ducîndu-ne la uşa casei unde mîncaserăm, am văzut cerul acoperit de nori şi am ghicit apropierea unei furtuni. Toţi s-au uitat atunci către umbrela mea, cuprinşi de remuşcare pentru că o făcuseră ţinta batjocurei lor. Cum de a presimţit umbrela mea furtuna, incitîndu-mă să o iau cu mine? Cum a reuşit ea, a cărei funcţie principală este să ne apere de ploaia care cade din cer, nu de cea care va cădea, să ştie dinainte că va ploua, mai bine decît barometrul, care pretinde că ne anunţă cu privire la apa care urmează să cadă din cer, nu la aceea care efectiv cade din cer, deoarece în acest scop nici nu mai avem nevoie de el? Mister total.
Furtuna a izbucnit şi a plouat cu găleata, iar cînd, în cele din urmă, ne-am putut gîndi la întoarcere, încă mai ploua, eu fiind singurul care s-a putut adăposti de ploaie, datorită umbrelei mele.
Întîmplarea aceasta e atît de misterioasă, încît m-a făcut să meditez la cele povestite de prietenul meu.
Ştiu prea bine că ar fi fost şi mai misterios dacă n-ar fi plouat, ci dacă, trecînd pe lîngă un imaş pe care păşteau tauri neînfricaţi, s-ar fi năpustit vreunul din ei asupra mea, iar eu, neavînd unde să fug sau neputîndu-mă urca într-un copac, aş fi îndreptat spre el umbrela, aşteptîndu-l să vină şi, cînd ar fi fost aproape, aş fi deschis-o dintr-o dată, graţie mecanismului ei, iar taurul, surprins şi înfricoşat, ar fi fugit, eu rămînînd viu şi nevătămat, dar lucrurile nu s-au petrecut aşa şi nu trebuie să înfloresc adevărul, nici măcar pentru a da o aură mai mare de mister întîmplărilor istorisite. Realitatea a făcut ca asupra noastră să se abată o furtună, nu un taur furios, iar umbrela mea s-a udat cu ultimele picături de ploaie.
Mai tîrziu am pierdut această umbrelă, ca de altfel şi pe cele dinaintea ei, în pofida faptului că se deschidea automat. Acum vreau să verific dacă nu cumva aş putea găsi o umbrelă care, odată pierdută, se întoarce automat la stăpînul ei sau care nici să nu se deschidă, nici să nu se-nchidă pentru cel care o ia fără să-i aparţină, chiar dacă n-ar fi o umbrelă meteorologică.