Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Dinspre marginea marginii de Irina Petraş

Scriind despre poezia lui Mircea Petean (de citit neapărat antologia de autor Munţi şi zile, din 2012, care are şi un excelent cuvânt al autorului despre domeniul pe care îl gospodăreşte: „Sunt un solitar solidar cu acei scriitori care au relativ devreme intuiţia «domeniului» hărăzit lor întru «administrare». Poetul e, orice s-ar spune, şi un, mai mult sau mai puţin chibzuit, administrator”), îl descriam ca fiind „un personaj luminos al Clujului”: când te întâlneşte, pare gata să-ţi asculte minunile, lumea cea largă e, cumva, neîndoielnic, a lui, locuieşte într-o casă vastă, unde celălalt e oaspete de seamă, dar şi ciudăţenie de cercetat cu întrebări lăturalnice şi pe lăturiş, puse dinspre lumile lui senine, de umbre zâmbitoare.
Mircea Zaciu l-a prins exact în „amestecul de bucolic şi citadin, ingenuu şi livresc, speculativ şi direct, ironic şi grav, sentimental şi tăios, schimbând registre şi stiluri cu destulă degajare...” Până şi acel destulă e adevărat, căci M.P. are o gesticulaţie uşor poticnită, de parcă ar sta în prag şi n-ar şti, o clipă, cât de larg să-ţi deschidă poarta. Te scrutează cu vaga neîncredere a ţăranului şi te disecă tăios şi net ca un intelectual sadea.
Ei bine, Nicanor, ultimul om e o probă în plus că acest crochiu nu e deloc departe de adevăr. Textele – tablete sau mini-proze, uneori chiar înfiorate poeme în proză – au fost selectate dintr-un soi de jurnal liber, dar asiduu, lucrat cu o disciplină dinamic-lenoasă a reacţiilor la lume, jurnal pe care poetul l-a ţinut în anii în care a lucrat la studioul de radio „Renaşterea” din Cluj (unde i-au fost oaspeţi şi convorbitori mai toţi scriitorii de soi ai locului). Nicanor ar fi, în descrierea autorului său, „ultimul om care ştie citi urmele rostirii pe albul tăcerii. Un ins care face din rostire valoarea supremă a vieţii, din întâlnirea cu celălalt şi rostire, rostuirea prin rostire…” Niciodată grăbit, deşi hărţuit de îndatoriri de tot felul, autorul crede în „metafizica şi antropologia vocii” (cum ar spune Corrado Bologna), în însemnătatea schimbului de vorbe faţă în faţă, modulaţiile vocii adăugând sens şi vibraţie cuvintelor omeneşti. Bucuria întâlnirii conduce de la sine spre cafenea, o cafenea înţeleasă/descrisă la modul ideal şi simbolic, cu o undă de magie uitată în fundal, căci ştiinţa taclalelor subţiri a „filosofilor ageri ai răspântiilor”, cum îi numea un ziarist clujean în Interbelic, pare să se stingă. Pentru Nicanor, „cafeneaua a devenit un fel de han al Ancuţei unde călători însetaţi au deprins obiceiul de a se opri din drumul vieţii pentru a zăbovi un ceas împreună”. Dar, constată, nu fără melancolie, „e pe cale de dispariţie poetul de cafenea. Vajnicul ins obsedat de trăirea la cea mai înaltă tensiune la fel de mult ca de forma perfectă, ros de toate viciile, dar cu aură de poet damnat, e greu de găsit prin speluncile începutului de veac nou. Deşi bântuie printr-însele o variantă degradată a sa: poetul de ceată, soios şi jigărit, bârfitor şi lăudăros, lipsit de scrupule, care îşi cunoaşte foarte bine interesele, a-nvăţat să-şi construiască imaginea, să tragă sforile şi ştie să-şi vândă bâlbâielile drept emanaţii ale cine ştie cărui spirit profund metafizic şi vizionar.” Cafeneaua e şi sediul improvizat şi vag-itinerant al poetului fondator de editură, care se mărturiseşte într-un interviu: „Scriu de toate, asta e. Eu mi-am asumat condiţia în lumea asta nenorocită în care trăim şi în care scriitorul nu mai are nici un preţ sau nu i se mai acordă nici o însemnătate. Eu scriu, asta fac…”
Oficiind în „religia întâlnirilor”, „Nicanor este Mircea Petean într-o anumită dimensiune a lui, desigur, dar e un personaj de ficţiune, cam aşa l-am gândit eu.” Doza de autobiografic identificabil e variabilă, fireşte, funcţie de apropierea cititorului de lumea în care rosteşte tacticos Mircea Petean, dar e, oricum, considerabilă. Ea e ambiguizată şi de aplecarea spre fantasmă şi parabolă, de alunecarea bruscă în fantastic şi utopie. Prozele „se adună, astfel, în taină, se alătură, pe nesimţite, fragment lângă fragment. ş…ţ E un mod de a recepta lumea pe pipăite. E un mod de a-mi pipăi marginile (limesul existenţial!)”. Un detaliu direct autobiografic, de mică poveste-amintire, cu situări în timp şi spaţiu (desenate cu ştiinţa de fin peisagist a poetului locuirii – vezi excelenta trilogie Cartea de la Jucu Nobil), aglutinează în jurul său o senzaţie fugară, de colecţionat pentru ruminări prelungi, o cugetare şi un tâlc moral, o întorsătură de frază, clenci bun de întreţinut suspansul. Temele de luptă: melancolie, plictiseală, întâlniri în oglindă, ieşiri din carapace, leac de frică, poeţi de curte, poeţi de tren, poeţi de cafenea, războiul din afară şi cel dinăuntru, o lumină zăbrelită, iarba, borcanul cu dulceaţă de casă, caseta cu poeţi, cititoarea de romane etc., etc. Singuratic şi însingurat, retras în lumea-cochilie pe care şi-a clădit-o „răbduriu”, se avântă periodic în expediţii de recunoaştere, căci apartenenţa nu-i e indiferentă.
Oferite ca „ziceri” ale lui Nicanor, câteva poeme cu multe valenţe libere încheie volumul. Iată două dintre ele, transcrise aici ca invitaţie la lectură: „însingurat / în coliba de la marginea marginii Nicanor – / ultimul om / între singurătate exil şi însingurare trebuie / să distingi aidoma ciobanului / care alege urda de brânză şi zer – zice”; şi „mărul şi cele două cărţi / de pe scăunelul pescarului cad / în bătaia soarelui în aşa fel încât pământul nu pare / a fi mai mult decât o boabă de nisip / care loveşte pleoapele unui zeu dat dispărut / dar tocmai de-aceea-l iubesc / pentru că e mai tare ca moartea – zice / topindu-se în lumină”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara