Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Dirijorii noştri… cei de toate zilele de Dumitru Avakian

…Sunt muzicieni ai baghetei, sunt cei care definesc, la noi, nivelul actual al evenimentului muzical susţinut în plan simfonic, sunt cei care au un rol important în a determina conduita de ansamblu în marile noastre colective orchestrale, la Filarmonica bucureşteană, în Orchestra Naţională Radio, în Orchestra Operei bucureştene, de asemenea în colectivele simfonice, cele importante, ale ţării.

Care sunt aceste momente, care sunt aceste evenimente? Nu sunt puţine. Din păcate nu sunt numeroase. Care sunt aceşti muzicieni? Sunt artişti dăruiţi vieţii noastre muzicale, artişti ce aparţin circuitului european, celui internaţional al valorilor. Sunt dirijorii Horia Andreescu, Christian Badea, Cristian Mandeal, Camil Marinescu, artişti care revin cu notabilă frecvenţă – voi menţiona, cu salutară frecvenţă! – pe scenele bucureştene de concert. Prezenţa lor statornică la pupitrul colectivelor noastre simfonice – mă refer în mod special la Andreescu şi la Badea – ridică evenimentul la nivelul de exemplaritate al actului artistic marcat de personalitatea puternică a protagonistului performer, de o anume viziune originală ce nu contrazice sensul actului componistic.
Relativ recent, în Studioul de Concerte din str. Berthelot, în compania O.N.R., Andreescu a realizat o versiune cu totul captivantă a unui important opus simfonic al sfârşitului de secol XIX, anume Simfonia a 3-a, cu orgă, în Do minor, de Camil Saint-Saëns; dată fiind această lucrare, încă din timpul vieţii, compozitorul a fost apreciat drept „un Beethoven al muzicii franceze”. Este zenitul unei creaţii prolifice, poate inegale pe ansamblu, dar supuse credinţei în valorile umaniste, valori marcate de emoţia frământărilor romantice aşezate aici pe temelia unei meditaţii ce cumulează realizările barocului târziu, ale clasicismului beethovenian, inovaţiile lisztiene în domeniul formei. În mod original dar cu totul pertinent, în finalul lucrării, Andreescu face apel la o viziune quasi-cinematografică de mare sugestie ce aminteşte de plastica timbrală a lui Berlioz, geniul muzicii franceze din deceniile anterioare ale secolului; este o plastică timbrală ce face trimitere, în cazul Simfoniei în Do minor, la dramatismul covârşitor al picturii lui Delacroix.
Tot în Studioul de Concerte Radio, în compania aceluiaşi colectiv simfonic, Cristian Mandeal a realizat o versiune cu totul impresionantă a Simfoniei Manfred de Piotr Ilici Ceaikovski. Este o lucrare contemporană cu marea capodoperă a compozitorului francez, ambele fiind scrise în ani apropiaţi ai deceniului anilor ’80. În felul lor, ambele aparţin culmilor simfonismului romantic al secolului. Părţile extreme ale Simfoniei Manfred, prima şi cea de a patra, au beneficiat la Mandeal de o viziune dramatică covârşitoare, impecabil structurată, susţinută de o forţă expresivă amplă pe care dirijorul o susţine de o manieră suverană. Este întărit gândul compozitorului asupra destinului eroului său, asupra determinării acestuia în ce priveşte avatarurile existenţei; căci Manfred este cel care cumulează semnificaţii ale unui dat esenţial al naturii umane, anume elanul autodefinirii în lupta cu sine însuşi. De la Byron la Ceaikovski, Manfred dobândeşte aceste valenţe ale eroului romantic, ale luptătorului, ale unui destin care este, în cele din urmă, destinul însuşi al secolului romantic. Mai puţin apropiat de valorile muzicii descriptive – mă refer la părţile mediane, la scena câmpenească, la spectacolul curcubeului ce încununează cascada alpină a râului de munte, Mandeal pregetă în a integra aceste momente economiei întregului opus. Unitatea prin contrast faţă de părţile extreme, aspect imaginat de autor, nu pare a-l fi atras pe dirijor. Nu pot să nu observ că reuşita fiecărui moment în parte o datorăm relaţiei atent cultivate a dirijorului cu orchestra, cu fiecare membru al acesteia. Iar muzicienii ansamblului au ştiut să răspundă. Dirijorului, publicului care a covârşit Studioul de Concerte Radio. Nu pot să nu remarc, în istoria ultimelor stagiuni ale O.N.R., acesta a fost unul dintre momentele cele mai reuşite. E de sperat să nu fi fost doar un accident fericit!
În mod cert, la noi, şi nu numai la Bucureşti, muzica lui Ceaikovski are o trecere specială; este o preferinţă căreia dirijorii, aproape toţi muzicienii performeri, îi răspund aproape necondiţionat. Se poate spune, oare, că acţionând astfel, este flatat gustul publicului de concert? În bună parte, da! Iar aceasta în dauna înnoirilor reprtoriale.
Referindu-mă la concertul Filarmonicii bucureştene, concert susţinut la Atheneul Român la sfârşitul lunii martie, cu totul captivantă îmi pare a se fi dovedit forţa constructivă ce alimentează versiunea pe care Christian Badea o dă Simfoniei Patetica de Piotr Ilici Ceaikovski. În mod cert, lucrarea dispune în subsidiar de o impresionantă forţă a expresiei. Viziunea lui Badea este una sculpturală ce întâlneşte, ce se aşază în prelungirea mişcării interioare pe care o defineşte muzica. Este o versiune cu caracter – l-aş numi – scenic, versiune de o impresionantă valoare a comunicării, o forţă imagistică ce nu contrazice ci împlineşte „pathos”-ul cu care este învestită această ultimă lucrare a compozitorului. Există aici o unitate a concepţiei ce coagulează sensul lucrării, de la dramatismul pe care îl dezvoltă forma de sonată a primei părţi, la alunecarea elegantă, mereu sensibilă, a mişcării valsului în cinci timpi, la greutatea copleşitoare a exploziei finale a marşului, la reversul în planul interior al expresiei pe care o defineşte finalul, o meditaţie marcată de un strigăt, drept semn al disperării ce condiţionează acest straniu final al ciclului simfonic, un excurs amplu căruia Badea îi găseşte logica firească a devenirii. O face cu temeinică implicare, antrenând forţele vitale ale aparatului orchestral.
Tot la Filarmonica bucureşteană, remarcabilă s-a dovedit a fi fost prezentarea acestui intens vehiculat – l-aş numi – şlagăr al concertelor marilor formaţii, care este Simfonia a 9-a în Mi minor, Din lumea nouă, de Antonin Dvořák; dirijorul Camil Marinescu îi conferă o definire unitară, coerentă, de natură clasicoromantică, realizare emoţionantă prin natura spiritualizată a comunicării.
Acestea au fost cele patru momente importante ale actualei stagiuni, concerte din programul cărora muzica românească – în valorile definitorii ale acesteia – a lipsit cu desăvârşire. Este, oare, firesc ca lucrurile să se petreacă astfel, în cazul unor formaţii susţinute din bani publici? Intonat la Filarmonică, Preludiul la unison de George Enescu s-a molipsit de viziunea patetică a muzicii ceaikovskiene; or, nu acesta este spiritul muzicii.
Andreescu, Mandeal, Badea, Marinescu sunt – iată! – personalităţile care pot defini nivelul de excelenţă al producţiilor primelor noastre colective simfonice. Este firesc să ne dorim ca şi Ion Marin să fie reintegrat circuitului vieţii noastre muzicale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara