Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Pesimistei:
Distraţii de Ioana Pârvulescu


Bucureşti, noapte, ploaie măruntă. Străzi pline de bălţi, prost luminate. Un trecător: e tras la faţă, tînăr, are vreo 18 ani, şi, din cauza pletelor cîrlionţate care-i cad pînă la umeri, seamănă cu un berbec plouat. Pare imun la ploaie şi calcă liniştit în bălţi, împroşcînd stropi mari de apă tulbure. Ştim de ce nu observă ce se întîmplă în jur, de ce nu simte ploaia şi cum de cizmele lui nu ocolesc oglinzile noroioase ale străzii. Toate acestea se întîmplă pentru că el se află în mijlocul unei reverii. Nu avem cum să aflăm ce a declanşat-o şi cînd a început, dar o putem urmări de la o analogie: “…şi tot astfel, dacă închid un ochi, văd mîna mea mai mică decît cu amîndoi. De aş avè trei ochi, aş vedè-o şi mai mare, şi cu cît mai mulţi ochi aş avè, cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părè mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale…”

M-am întrebat uneori ce raţionamente, ce reverii şi ce pagini literare se vor fi derulat în capetele colegilor mei de breaslă, scriitorii, cînd, asemenea romanticului Dionis, se plimbă cu un aer de halucinaţi prin Bucureşti, fără să observe bălţile, furtuna sau arşiţa şi pe prietenii care le ies înainte. Atunci cînd maşina lor de creaţie se pune în mişcare – şi orice mică scenă văzută cu coada ochiului şi orice cuvînt neînsemnat o pot face să pornească – cei care scriu, fie ei poeţi, romancieri, eseişti sau gazetari, sînt distraşi de la reflexele cele mai banale ale vieţii zilnice şi se pomenesc în situaţii bizare, ridicole sau chiar periculoase. Dacă vedeţi pe cineva oprit îndelung, fără motiv, pe o trecere de pietoni şi părînd imun la claxoanele şoferilor grăbiţi, este posibil să fie scriitor. Dacă un om care e ca oricare altul intră cu capul direct în colţul cam ieşit în afară al clădirii de la intersecţia Căii Victoriei cu Sfinţii Voievozi, să ştiţi că în timpul acesta inima, mintea şi literatura lui bat “ritmul sfînt al unei ode”. Dacă vedeţi o persoană care-şi uită cumpărăturile în coş, după ce le-a plătit, s-ar putea să prindeţi momentul în care un personaj de roman iese din neant. Dacă cineva îşi rupe tendonul lui Ahile deoarece nu s-a uitat pe unde calcă, evenimentul are toate şansele să fie simultan cu naşterea unei planete dintr-o povestire S.F. Dacă vecinul dumneavoastră n-a aflat încă de conflictul din Irak cauza ar putea fi preocuparea pentru conflictul unei nuvele psihologice. Iar dacă sînteţi în sala de curs şi, la 8 dimineaţa, apare altă profesoară în locul celei aşteptate, care începe un alt curs decît cel pe care-l aşteptaţi, complet nou şi cumva străin, înseamnă desigur că, după ce a stat noaptea să termine de scris cine ştie ce, persoana a respectat locul, dar a dat înainte timpul şi a intrat marţi în sala de miercuri.

Cunosc multe întîmplări cu scriitori zăpăciţi, care fac concurenţă poveştilor cu savanţi distraţi, dar aleg numai două, ale unor prozatori contemporani pe care îi preţuiesc enorm. Ca în nuvela eminesciană, numai ipoteza asupra gîndurilor, asupra rîndurilor care au creat situaţia cu pricina, destul de stînjenitoare pentru protagonist, o asamblez abuziv.

“…nu mai apucaseră căderea lui Ceauşescu, muriseră cu încredinţarea că sticla de şampanie franţuzească, păstrată anume pentru acest moment, va rămîne pe veci sigilată.

În zori, după ce ieşea din hotel pe rue de Clignancourt, îi plăcea să caşte gura la armata verde ce stăpînea străzile încă pustii. Costumaţi îngrijit, mînuind perii şi mături colorate viu, gunoierii păreau un ansamblu internaţional de dans tematic sau nişte extratereştri, atît erau de diferiţi…” Existenţa ideală a acestor rînduri are ca izvor un cap de femeie blondă, tunsă băieţeşte. Doamna prin mintea căreia se dau baluri cu omuleţi verzi, îşi ia din cui poşeta şi apucă, din bucătărie, punga de resturi menajere ca, la plecare, s-o lase jos, în pubelă. “…atît erau de diferiţi… de diferiţi de ţigăncile cu tomberoane şi tîrnuri de acasă. În staţia de metrou Château-Rouge, alţi oameni verzi curăţau cu…” Iese în grabă din curte cu punga de gunoi în mînă, e în întîrziere. Prin materialul transparent se zăresc coji de cartofi şi de ouă, păstăi de mazăre. Ajunge la uşa unei redacţii. Secretara o invită imediat înăuntru după ce o priveşte lung. “…alţi oameni verzi curăţau culoarele şi peroanele cu un detergent parfumat, înlăturau puzderia de gunoaie de ieri, pentru …” Se aşază pe scaun în faţa unui scriitor care conduce o mică editură bucureşteană şi, automat, pune greutatea din mînă pe jos, lîngă ea. Începe o conversaţie, dar gîndul ei e la Paris şi răspunde cu întîrziere. Abia cînd un miros ciudat urcă dinspre punga de lîngă scaun, îşi dă seama de postura în care se află: că a străbătut tot oraşul cu resturile menajere după ea, iar acestea se odihnesc în biroul curat al interlocutorului ei. “…Înlăturau …gunoaie de ieri…pentru a lăsa loc altora”, da, acesta trebuie să fie sfîrşitul frazei.

“Ştii că eşti aşteptat. Pe unde se întorcea, se întîlnea cu sosii ale sale, inşi care-l sfătuiau să nu se amestece în treaba lor. Erau îmbrăcaţi …”. Tatăl celor doi băieţi e redactor la un săptămînal literar. În fiecare luni îşi aduce conştiincios articolele la redacţie, scrise după plecarea copiilor la grădiniţă. N-are încă e-mail acasă şi, de altfel, o discuţie veselă cu colegii e un moment care nu trebuie pierdut. De două-trei ori i s-a întîmplat să ajungă la redacţie punctual, dar fără articol, uitat pe masă. A trebuit să se întoarcă tocmai în Drumul Taberei, dus-întors vreo 2 ore, timp irosit. Aşa că acuma, zi de iarnă, cu lapoviţă, îşi mai controlează o dată geanta, să se asigure. N-are chef să facă naveta bloc-redacţie. Articolul e înăuntru. Îşi pipăie buzunarele, cheie, batistă, bani. “… care-l sfătuiau să nu se amestece în treaba lor. Erau îmbrăcaţi la fel ca el, aveau chipul lui zîmbitor şi barba lui albă, dar sacii lor erau plini cu jucării şi cu daruri pentru cei mari, în timp ce într-al lui fluiera vîntul. Nici el nu mai ştia de cînd îşi pierduse sacul adevărat, cel pe care nu izbutea niciodată să-l golească. O dată cu sacul îşi pierduse şi darul…” - are noroc, a găsit loc pe scaun, în 368 – “… şi darul ubicuităţii, un lucru atît de simplu şi de plăcut. Merita să stea singur în încăperea asta vreme de ceea ce oamenii numesc un an, de dragul uriaşului vertij al clipelor cînd se afla în acelaşi timp în toate casele din lume”. Ajunge ultimul, dar la timp pentru a-i întinde dactilografei articolul, cu satisfacţia şi uşurarea pe care o cunosc extraordinar de bine toţi cei care lucrează la periodice şi au bioritmul format după ziua de predare. “Dar voia să mai facă, măcar o dată, daruri ca odinioară. Vru să treacă prin vitrină. Nu izbuti. Aşa că o sparse”. S-a încălzit, îşi scoate din buzunar batista să se şteargă pe faţă şi abia cînd colegii încep să rîdă observă: e un ciorăpel mic şi alb, de copil… “Mîinile sus! Te-ai deghizat în Moş Crăciun, pramatie!”

Şi totuşi, distraţii aceştia sînt singurii capabili să vadă musca filmată din întîmplare de operator atunci cînd toată sala vede numai scena sărutului. Şi chiar s-o înţeleagă.



Notă: Toate citatele sînt autentice.