Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Evocări:
Dona Bianca de Corina Cristea


Între Scheii Braşovului şi Livada Poştei (despre a cărei semnificaţie a numelui abia în clipa aceasta mă întreb) scurtătura se numea ,Pe după ziduri", un drum, un spaţiu care ca timp se putea parcurge pe jos în mai puţin de zece minute, un drum încărcat de pseudo-legende de tipul povestirilor pencilensiene sau numai insistent criminale, care să înspăimînte copiii prea atraşi de aerul misterios al locului. Zidurile sunt adevărate ziduri de cetate, de cetate adevărată şi străjuiau nenorocitul râuşor, pârâiaş sau ce era - Spurcata, coborând încăpăţânat de la Pietrele lui Solomon până la celălalt capăt al oraşului, murdar, plin de pantofi desperecheaţi şi uneori câte un cap de avorton care stârnea senzaţie, uimire şi spaimă plutea printre bolovani şi crengi încâlcite. Zidul bătrân şi cenuşiu, pictat cu pete umede de licheni era acolo, pârâul era acolo şi mărgineau ca un tiv şerpuit cetatea de pe Warta, cu trupul ei de turn în evidentă decrepitudine, dar perfect loc de joacă pentru temerarii căţărători puberali. Alergam înspăimântată de legende să mă întâlnesc, în amintire, nu de mult, cu Bianca în faţă la A.R.L.U.S. de unde începea să urce domol Livada Poştei pe care ea locuia. Eram deja adolescente şi la şcoală, la liceu nu ne întâlneam dar aici locul era prielnic să vorbim despre ,noi", despre cum ne jucam în copilărie - ,ziceam că suntem doamne!" sau despre Peter Neuman. Pe vremea aceea toţi eram încălţaţi ,pe cartele", ,pe puncte" dar cel mai elegant magazin de pantofi din oraş - Neuman -- mai respira, supravieţuia vânzându-şi ultimele valori. Iar Peter, desigur, impresiona şi prin acest amănunt în afară de faptul că era un băiat straşnic de plăcut. Pentru amândouă, în tot ceea ce am scris, Braşovul a respirat subteran, ca un oraş magic în care fiecare locşor sau amănunt banal putea să scapere scântei.

N-am avut niciodată o prietenă cu un har al umorului mai plin, mai savuros, mai înalt decât al ei, în acelaşi timp mai elegant, mai rafinat. Era suficient să ne privim şi să hotărâm într-o societate în care ne aflam temperatura râsului. Nu ne gândeam la Bergson, foloseam râsul ca apropiere între noi şi uşoară îndepărtare de ceilalţi, un fel de aroganţă subtil camuflată, un surâs comunicat ca un cifru.

Ştim că este bolnavă şi nu aveam prea multă speranţă pentru vreo veste bună în timp record, dar vestea rea, precisă, că Bianca nu mai e în lumea în care eu trăiesc mi-a tulburat aşteptările. Nu pot decât să citez câteva rânduri din minunata ei Maşina de fugit în lume, cu care a călătorit mereu: ,Atunci însă a intervenit acel ceva care-ţi spulberă întotdeauna previziunile şi trage o linie groasă de demarcaţie între imaginea pe care ne-o facem despre o situaţie şi situaţia însăşi. O rază din soarele de după amiază i-a tremurat pe pleoape şi i-a luminat o clipă privirea descumpănită, întunecată de o furie neputincioasă şi zadarnică, de copil şi n-am mai putut continua pentru că m-a podidit pe neaşteptate un plâns deznădăjduit, pe care nu-l prevăzusem şi nu-l înţelegeam." Ca plânsul meu când ea a plecat din lume cu cine ştie ce vehicul inventat de ea, ca extraordinarul Bal la regina Portugaliei, mijloc de călătorie prin care ea se retrăgea din lumea abjectă, schimonosită, înconjurătoare, cu cele mai elegante truse de voiaj, talent, imaginaţie, umor şi mai ales o teribil de ascuţită inteligenţă, undeva în pagini de carte de unde revenea puternică şi calmă: ,...dacă aş fi inventat maşina care să meargă pe pământ, pe sub pământ, prin aer şi prin apă, tot n-aş fi putut pleca nicăieri, pentru că oriunde aş ajunge îmi cere buletinul şi eu n-am buletin..." Acum a plecat cu acte în regulă dar plânsul deznădăjduit şi neprevăzut a explodat din cauza emoţiei. Emoţia e greu controlabilă la orice vârstă şi în orice situaţie, poţi rămâne stană de piatră, aproape nesimţit (pentru unii) la pierderea unei fiinţe apropiate, cum ar fi unul dintre părinţi şi poţi izbucni în plâns că a tremurat o frunză. Dar emoţia rămâne emoţie în ambele cazuri. Detest psihologia când vrea să mă catalogheze cu orice preţ, cu uşurinţă studiată. Eram mai întotdeauna emoţionată când mă întâlneam cu Bianca. De obicei o emoţie e un gând, un sentiment amplificat, adesea exagerat din cauza unei nepregătiri sau a unei prea intense pregătiri, aşteptări. Pe mine stările emoţionale întotdeauna m-au scos din tipar, din tiparul pe care alţii sau eu l-am creat sau am crezut că l-am creat. Din lume a dispărut Bianca Balotă şi undeva, nu e nevoie să se ştie unde, a tremurat o frunză... ,Yes, I know what you are going to ask." Bianca lipsea mult din ţară, aşa îi fusese hotărâtă viaţa. Dar de câte ori ne întâlneam ne comunicam ceva foarte important: ,Trebuie să ne vedem!" Era foarte important să ne mai vedem, să ne ironizăm tristeţile sau bucuriile şi printre bucatele alese ale superfantasticelor ei cine hotăram să ne vedem, să găsim o soluţie despre ,Ce facem cu emoţiile de categoria cum ar fi dragostea, bucuria, părăsirea, judecarea aproapelui?" Bianca atingea obiectele din jur cu bagheta privirilor ei de un albastru palid, delicat, cu surâsul ei blond şi cu o vorbă de spirit any time for anybody. La ea la cină, faţa de masă, pusă pieziş pe biroul lui Nick, avea povestea ei, suporturile de şervete din care voiam să-mi fac cercei erau cadou de la Ştefănel, paharele erau mai fine decât orice botine. Când Bianca îşi punea la mare o pălărie de soare nu mai existau alte pălării de soare, numai ea părea o siluetă dintr-un tablou impresionist. O revăd într-o seară ca de mătase într-o rochie de casă de satin alburiu ca o ceaţă depărtată, cu bucheţele de violete parcă diluate în ţesătură şi în timp ce Nick şi soţii Regman discutau de-ale scriitorilor, ea, cu arătătorul dus la buze, m-a condus în dormitorul alb, unde într-un pătuţ alb, printre danteluţe m-a lăsat să privesc minunea care dormea şi privindu-i ochii în care se reflecta clar obrazul curat al lui Ştefănel, am înţeles că ea întâlnise revelaţia.

Ultima oară când ne-am spus că trebuie să ne vedem a fost la telefon. A fost vorba chiar despre o călătorie pe care s-o facem împreună dar se vede că Bianca n-a mai avut timp să inventeze un vehicul care să ne transporte pe toţi, împreună. Probabil sosise vremea să nu mai fie atât de important să ne vedem. Am să împrumut din versurile Ioanei Diaconescu, în loc de flori, de lacrimi, ca să i le dăruiesc Biancăi în timp ce în mesteacănul din faţa ferestrei mele tremură o mulţime de frunze: ,Sosise vremea să scriu despre/ zborul meu peste prăpăstii, despre/ braţele mele întinse spre Dumnezeu./ Acum, de prăpăstii nici urmă. Păşesc nefiresc/ şi mii de cuţite îmi taie tălpile,/ iau calea durerii, iau calea de-a dreptul;/ peste drum, chiar peste drum de casa mea/ e Paradisul."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara