Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
dosarul Budai-Deleanu de Mircea Anghelescu

Mihai Mitu, Viaţa lui Ioan Budai-Deleanu, Bucureşti, Ed. Saeculum IO, 2017, 527 pag.

recent apărută, cu câteva zile înainte de decesul autorului care a putut totuşi să-şi vadă cartea rezultată dintr-o cercetare de patru decenii, Viaţa lui Ioan Budai-Deleanu de Mihai Mitu este, prin chiar subiectul său, o carte importantă pentru istoria literaturii româneşti. Această importanţă decurge, în primul rând din situaţia neobişnuită a operei lui Budai-Deleanu în istoria culturii noastre: cunoscut colegilor şi prietenilor încă din tinereţe ca un intelectual cu neobişnuite înzestrări şi cu o neostenită putere de muncă, dovedită apoi prin largul orizont al cercetărilor sale materializate în studii de istorie şi filologie, cercetări statistice şi mai ales dicţionare, Budai-Deleanu n-a putut publica mai nimic din manuscrisele acumulate în aşteptarea unor vremuri mai bune, şi nici după moarte familia sa n-a declarat nimic, într-o primă fază, la inventarul redactat în faţa autorităţilor din Lemberg, care a urmat decesului: scripta nulla.

Toată această moştenire a fost valorificată abia după o jumătate de secol după pertractări răsfirate pe mai bine de alte patru decenii, între ginerele poetului, apoi nepotul său, şi Gh.Asachi, care avea cunoştinţă despre manuscrise. De aici au pornit toate cercetările ulterioare, aplecate mai întâi asupra dicţionarelor, scrierilor filologice şi istorice, şi abia pe urmă atrăgând atenţia opiniei publice asupra celor literare, ignorate multă vreme: „Conspectul” lui Vasile Gr.Pop din 1875 nu-i aminteşte numele, iar Iorga, în Istoria literaturii din sec.XIX îi menţionează doar „încercările de latinizare”, după o menţiune a lui Cipariu. Ţiganiada, apărută în zilele tensionate dinaintea războiului ruso-turc, apoi ruso-românoturc care va aduce Independenţa ţării, între martie 1876-februarie 1877, în ziarul „Buciumul român“ din Iaşi, editat de Th. Codrescu, n-a trezit nici un interes din partea specialiştilor şi nici Eminescu, nici Gaster, cei mai pasionaţi cititori şi căutători de texte româneşti din epocă, n-au cunoscut această publicaţie. Neşansa face ca abia în 1887 Aron Densusianu să-i consacre un studiu, neobservat de specialişti, şi în 1902 îl urmează pe teren comparatist Bogdan-Duică. Abia după ce Gh.Cardaş publică epopeea în volum în 1925 s-a introdus acest text în circuitul literar şi în istoria literaturii, pe un loc care n-a încetat să crească de atunci.

toate aceste detalii istorice sunt cunoscute şi explică lipsa de consecinţe pe care a avut-o naşterea neştiută a Ţiganiadei pentru o literatură care ar fi profitat enorm de publicarea ei, măcar la câţiva ani după moartea autorului şi nu la mai bine de jumătate de secol, după ce cititorul român cunoscuse marea literatură romantică şi putuse vedea în „Convorbirile literare“, din 1870, primele traduceri din Baudelaire. A rămas însă neexplicată şi la drept vorbind şi neremarcată o altă caracteristică a textului Ţiganiadei, în care doar recursul la cunoaşterea amănunţită a vieţii autorului ar putea aduce lumină. Este vorba de faptul, atât de curios încât n-a fost observat, că nimeni nu pare să fi avut cunoştinţă de intensa preocupare a consilierului Budai pentru această „jucărea” care, pe de o parte, îi consumă nopţile de lucru ale unui sfert de veac, iar, pe de alta, îi pune în pericol slujba, libertatea şi viaţa în atmosfera obscurantistă a Austriei post-iosefiniste, post-napoleoniene, în care nu puţini intelectuali liberali, masoni sau nu, urcă pe eşafod, precum Ignácz Martinovics, fostul rector al Academiei din Lemberg. Budai-Deleanu, ale cărui tendinţe „liberale” din perioada studiilor erau desigur cunoscute, care a frecventat şi cercuri masonice, atunci şi mai târziu, cum s-a sugerat cu pudoare în cercetări mai vechi şi cum a documentat cu rigoare în ultimele decenii Mihai Mitu, autor probabil al noului Supplex din 1804, Budai-Deleanu avea de ce să se teamă. Pe de altă parte, nu există nici o dovadă concretă că Petru Maior, duşman şi el al episcopului Bob, dar nu chiar un prieten nedesminţit al lui Budai- Deleanu, cum se vede în „pricea noastră ortograficească” (scrisoarea lui Budai-Deleanu, nedatată, este probabil din 1812-1815, cum aproximează Mihai Mitu, p. 365), era la curent cu dedicaţia şi cu scrierea care o purta, chiar în cele mai generale şi mai vagi forme. Budai- Deleanu îi utilizează poate transparenta anagramă pentru a dedica epopeea unei personalităţi care, prin numele său, îi putea garanta după moartea sa o circulaţie fie şi restrânsă.

Două consecinţe urmează acestui statut al autorului şi caracterului subversiv al ţesăturii ideologice a epopeii: prima impune disimularea înţelesurilor politice din diverse momente în alegorii subordonate, toate, alegoriei constitutive care face ca o poveste esenţialmente românească să se travestească în una a ţiganilor; a doua, asigurătoare, cere păstrarea manuscrisului până în momentul când el ar putea ajunge la cititorul căruia îi era destinat. Că nu Maior era depozitarul real, ci numai masca acestuia, reiese şi din faptul că, deşi supravieţuieşte prietenului său aproape un an, el n-a încercat niciodată să recupereze manuscrisul: nu ştia deci de existenţa lui. Oricum, şansa de a găsi mai multe indicaţii în acest sens este de a dispune de o foarte riguroasă, bogată şi documentată biografie a scriitorului, cu toate implicaţiile şi detaliile referitoare la atmosfera oraşului şi, în general, a Galiţiei poloneze, aşa cum ne-o lasă – oarecum testamentar, ca Budai- Deleanu altădată – istoricul literar şi filologul Mihai Mitu, eminent profesor al Facultăţii de Limbi străine a Universităţii bucureştene.

Cu modestia adevăratului savant, Mihai Mitu declară în introducerea masivului său volum că acesta „nu este încă” forma finală a monografiei la care lucra de atâţia ani: pe de o parte, pentru că o serie de date aflate în documente din arhivele străine nu sunt accesibile, iar, pe de altă parte, această biografie ar fi trebuit să fie completată cu o monografie a operei sale pe care diversitatea şi amploarea cercetărilor necesare o fac, de asemenea, greu de realizat. Elemente ale acestei monografii a operei se găsesc risipite însă în paginile cărţii despre care scriem şi unele aduc de acum în discuţie elemente importante de noutate. Un exemplu este capitolul De ce două Ţiganiade? (p. 286 şi urm.), unde plasează momentele de început şi poate primele schiţe parodice în maniera care va fi şi a poemului, în perspectiva generală a „însăilărilor” unor „vierşuri de şagă” care îi umplu zilele de vacanţă din grădina casei părinteşti, după o informaţie transmisă în familie de un sătean (imposibil de verificat). Alt exemplu este, între lecturile care ar fi putut inspira idei şi versuri în a doua versiune a epopeii, sugestia că Anacharsis menţionat undeva în text nu era filosoful grec, ci proiecţia lui din romanul lui educativ al lui J.J.Barthelémy, binecunoscut în Principate, precum şi Agudeza lui Baltasar Gracián, altă lectură comună iluminiştilor noştri (p.288-289). Aceste exemple s-ar putea înmulţi, spune autorul, dar se opreşte pentru a lăsa câmp liber istoricului literar şi pentru a insista mai degrabă asupra „cauzelor concrete” care stau la baza textelor literare (p. 289).

Monografia lui Mihai Mitu este organizată cronologic, aşa cum stă bine oricărei biografii, şi alegerea este justificată şi de parcursul lui Budai-Deleanu, a cărui viaţă este încadrată şi ritmată de locurile decisive pentru formaţia şi activitatea sa, ca şi de imensul material documentar adunat de autor care n-ar fi putut fi valorificat în întregime într-o viziune mai sintetică. Întradevă r, localizând primii ani ai vieţii copilului şi tânărului în zona matricială a Transilvaniei (Acasă, în Ardeal, 1760-1777, p. 17-52), într-o copilărie în care încă nu se desfăcuseră trăsăturile proprii de acele ale învăţăceilor din toată regiunea, autorul poate aşeza informaţiile – în general indirecte şi nesigure – într-o zonă învecinată folclorului, admirabilă substanţă din care se detaşează treptat şi personaje, dar şi figura viitorului învăţat şi mai ales poet, care pare să crească astfel din acelaşi trunchi. Documentele arată însă doar că el urmează la Blaj şcoala de obşte, din 1772, şi apoi şcola „de lătinie”, încheiată în 1777, a încă foarte tinerei, dar serioasei instituţii de învăţământ: aici începe viitorul poliglot studiul nu doar al limbii latine, ci şi pe al retoricii, precum şi primele noţiuni de poetică. A doua parte a vieţii şi deci a monografiei este dedicată celor zece ani petrecuţi la Viena, ca alumn la Barbareum, student la Universitate şi intelectual în formare, avid de cunoştinţe şi apropiat al unui cerc masonic în care îl regăseşte şi pe moldoveanul Vasile Balş. Foarte bogată prin referinţele documentare la organizarea învăţământului, materii şi tendinţele epocii, încă permisivă în acei ani, partea referitoare la perioada vieneză cuprinde şi un capitol dedicat unui posibil portret al scriitorului, acum în vârstă de douăzeci de ani, sub înfăţişarea apostolului Ioan de pe iconostasul Bisericii Sf. Barbara. Argumentată prin câteva conjecturi tentante, această atribuire ar aduce în fine în faţa noastră o imagine a figurii lui Budai-Deleanu, până acum necunoscută. Pictorul iconostasului a fost un artist apreciat în epocă, Efrem Klein, nepotul lui Samuil Micu şi coleg la Barbareum cu Ioan Budai- Deleanu (p. 77-83).

în fine, cea mai substanţială şi mai interesantă parte a biografiei pentru a fundamenta perioada în care Budai-Deleanu redactează cele două versiuni finite ale Ţiganiadei precum şi începutul ultimei versiuni, târzie, cu litere latine, este aceea petrecută la Lemberg (Lwow în polonă, oraş aflat în Polonia până în 1939, astăzi în Ucraina), unde scriitorul se stabileşte în 1787: aici începe redactarea „poemationului”, probabil prin 1794-1795, fără a se putea exclude ipoteza că gândul realizării unei asemenea scrieri exista deja, poate şi unele schiţe preliminare. În orice caz, inciziile în materia concretă a preocupărilor şi relaţiilor sale aduc o imagine mai clară a universului care dacă nu a inspirat, poate a potenţat anumite teme, scene sau conturul unor personaje: legătura cu mult mai tânărul Teodor Racoce, editorul Crestomaticului românesc, la care se vor regăsi îndrăgostiţii Sofronim şi Harite, pereche cu Parpanghel şi Romica, mâncăul Milo din Crotona alături de veşnic înfometaţii ţigani, regăsirea lui Alexandru cel Mare în textele lui Budai-Deleanu şi în Crestomatic ş.a. Importantă este şi imaginea generală a primei versiuni a Ţiganiadei ca fiind mai „ardelenească”, mai tributară amintirilor din copilărie şi dominată de tonul mucalit, în timp ce varianta B apare ca mai „politică” şi mai europeană, inclusiv prin autorii pe care are prudenţa să nu-i citeze, dar sunt identificaţi de biograf (p. 286-288) ş.a. Numărul acestor detalii sugestive pentru cititorul profesionist al Ţiganiadei şi nu mai puţin pentru studiosul istoriei noastre culturale din ultimul sfert din sec. al XVIII-lea şi din primul sfert al celui următor este însă mult mai mare.

Rămâne deci ca studioşii şi iubitorii acestui mare poet să caute în imensul rezervor de date şi interpretări noi pe care Mihai Mitu îl aduce înaintea lor pentru propria lor plăcere şi pentru a duce mai departe încercarea de a epuiza nenumăratele întrebări rămase în urma accidentului amintit, probabil cel mai dramatic din istoria literaturii noastre: întârzierea cu peste patru decenii sau, mai bine zis, cu un secol a ajungerii acestei capodopere la cititorul la care se gândea autorul scriindu-şi sextinele şi Epistolia închinătoare, oricine va fi fost cel care i-a slujit drept model şi mască.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara