Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Dramatică:
Două perspective de George Banu


Oedip la Opera Naţională



Gustul pentru grandoare



Între Oedip cu David Ohanesian, montat în 1958 de Jean Rânzescu şi acela din septembrie 2003 (reluat la deschiderea stagiunii), Opera Română a mai produs încă 5 alte versiuni. Toate – le-am văzut, le-am ascultat – aureolate de eforturi considerabile (artă, implicare managerială şi financiară). Au fost, pe rând, succese stimabile, dar insuficient iubite de un număr “semnificativ” de spectatori. Fiind vorba despre o capodoperă percepută ca atare în lume, aici, la noi ar fi de evocat popularitatea. Oedip este însă o operă singulară, muzică de secol XX, care nu intră în categoria celor uşor asimililabile. Ca în toate lucrările mari de George Enescu o muzică de extremă densitate. Ultima premieră semnată în regie şi decor de Petrika Ionescu pătrunde în cea mai simplă filozofie “estetică” a spectatorului obişnuit cu teatrul şi cu muzica prezentă în concertele simfonice: “Mi-a plăcut!”.

Proba teatrală arată bine, are anvergură, nu lasă timp nimănui să se gândească la ale sale. Decorul este impunător: un ingenios perete alb cu proeminenţe de basorelief, ca o placă masivă de marmură, crapă la vedere şi deschide perspectiva zidului arcuit care strânge cetatea Teba într-un cerc uriaş. Costume fastuoase, grele, extravagante (semnate de Cătălin Ionescu Arbore). Coloritul sumbru, viziune teatrală a Greciei antice, este sfâşiat de roşu, simboluri de sânge, de moarte; albul este profetic. Condamnare, ispăşire, iertare. Luminile proiectează cinematografic schimbări de ambianţe, lumea mişcătoare şi neliniştită. Cheltuială mare de imaginaţie, de efecte: Sfinxul adormit – oribil în decor – se trezeşte femeie cu ghiare, lupte la vedere, cântăreţi-cascadori “pe viu” (Păstorul), cranii adunate în saci, schelete rânduite în nacele suspendate peste oraşul bântuit de ciumă, tautologii ilustrând istorisirile cântate, Templul lui Apolo… Efebi, Nimfe, Hetaire, Erinii. Balet: sexy. Acestea şi încă multe altele se folosesc de muzică pentru a fortifica expresia terifiantă a tragediei. Libretul de Edmond Fleg, concentrază intensitatea emoţională a surselor dramatice, legendele Labdacizilor, piesele Oedip rege şi Oedip la Kolonos de Sofocle. Muzica acoperă imperfecţiuni şi împinge textul lui Fleg în spasmele şi spaimele dramaturgiei antice. Gustul pentru grandoare, pentru şocurile dramatice formidabile în străvechea anchetă criminală sunt în fiinţa spectacolului de acum. Varietatea sentimentelor, de asemenea. Bogăţia psihologică, mai puţin. Din toată această masivă desfăşurare de forţe s-ar putea desluşi fragilitatea izbânzilor omeneşti, demnitatea omului care îşi învinge cu sacrificii destinul. Unele tablouri îşi ating ţinta: finalul tabloului 1, moartea lui Lajos, Oedip şi Sfinxul, scena încoronării. Actul 3 este acut-dramatic.

Lăsată jos în fosă (dirijorul Erich Märzendorfer, la premieră) simfonia în care stă drama în unitatea ei muzical-tematică urcă eclatantă cu Cornel Trăilescu. Dirijând spectacolele de la deschiderea stagiunii el a impus, compact, fără schimbări de culoare conductul sonor. Regia şi-a asumat în concepţie o prezenţă masivă a baletului (Enescu nu a compus decât câteva minute, “dansul păstorilor” în tabloul 1). În fapt, coregrafia semnată de Francisc Valkay, el însuşi foarte bine în rolul creat de regizor, bătrânul tăcut contemplând, dintr-un alt timp, o experienţă a vinovăţiei involuntare care pândeşte etern destinul uman. Dar vocabularul coregrafic, figurile aici minimal expresive ale dansului academic sunt în permanentă divergenţă cu flexibilitatea ritmurilor, cu supleţea evoluţiilor armonice, cu provocările solo-urilor instrumentale, cu ceea ce muzica are de spus odată cu vocile. Poate dans contemporan, mişcări auster stilizate, balerini obişnuiţi “să audă” o partitură cu totul deosebită de stilurile muzicale adaptabile uşor dansului, alt fel de costume aici, poate…

Marea şansă a noastră şi a acestei montări a stat şi în Ştefan Ignat – Oedip. El are tinereţea, fizicul, mobilitatea şi înainte de toate glasul bun, rezistent, timbralitatea care îl susţin de-a-lungul acestui parcurs excepţional. Atât de bine cântă secvenţa cheie “Il est un breuvage a double saveur” (Cunosc o otravă cu gust îndoit), lirismul ascuns în materia dură a rolului, încât perspectiva cizelării în timp îi este deschisă. Cred că poate realiza o vocalitate netezită, dincolo de încrâncenare şi violenţă, o aprofundare nobil nuanţată. Pronunţia în limba franceză - se aude că a fost mult studiată – rămâne o problemă atât pentru el, cât şi pentru aproape întreaga distribuţie. Ar fi oare mai bine să se cânte în limba română? Dicţiunea ar fi mai bună?

În această operă nu sunt roluri secundare chiar dacă implicarea lor în dramaturgia muzicală este redusă. Personalitatea vocală trebuie să însufleţească fiecare replică. Deci, cele mai bune roluri: Ecaterina Þuţu – Sfinxul, Pompei Hărăşteanu – Phorbas, Horia Sandu – Tirezias, Aura Twarovska – Jocasta, Mihnea Lamatic – Paznicul, Marian Someşan – Păstorul, Adriana Alexandru – Meropa, Simona Neagu - Antigona. Opera Română a pus la lucru tot ce avea mai potrivit. “Last but not least”: Corul. El este personaj multiplu, poporul însufleţind în replică această poveste uluitoare pe care o trăieşte. Muzical (dirijorul Stelian Olariu este mereu artistic-eficace) şi în dramă unde a captat intenţiile grandilocvente ale regiei, le-a interpretat pe seama lui cu o poftă individualizată de a juca.

Mă întorc la prietenul meu, care îmi spune: “Tu iubeşti muzica! Pe mine m-a interesat Spectacolul!”

Ada Brumaru



O interpretare plastică



Un punct care a atras şi a interesat foarte tare Bucureştiul cultural al acestei toamne, provocînd discuţii, admiraţie, polemici a fost premiera Operei Naţionale cu Oedip de George Enescu. Lucrurile nu au atins tensiunea şi amploarea celor de acum cîţiva ani, atunci cînd Andrei Şerban a montat, tot aici, Oedip. Interesul a fost mare poate şi datorită faptului că pentru mizanscenă a fost invitat un regizor de teatru cu nume sonor, exilat de prin anii ’70 la Paris, un nume cu rezonanţă în lumea spectacolelor de operă, a montărilor grandioase. Este vorba despre Petrică Ionescu. Aproape nimeni nu a uitat valurile de indignare produse de viziunea lui Andrei Şerban asupra acestei partituri acum opt ani, dacă nu mă înşel, valuri, o spun şi astăzi, supradimensionate, emoţionale şi nu întotdeauna argumentate estetic. În fine, după atîţia ani, tot un regizor de teatru vine să pună în scenă această partitură grea şi să-i ofere o dimensiune epatantă vizual, modernă, în perfectă concordanţă cu dinamica secolului 21. Petrică Ionescu a părăsit România acum treizeci de ani, este stabilit la Paris, se bucură de o carieră internaţională recunoscută şi apreciată, este un personaj cu o imaginaţie debordantă, îndrăzneaţă, ieşită din tipare, lucru care se vede din plin şi în această mizanscenă. De cînd a plecat şi pînă acum, Oedip este primul proiect concretizat în ţară. Petrică Ionescu a lăsat în România un Conu’ Leonida înăbuşit de cenzura comunistă şi nu a mai fost invitat în ţară decît acum ceva vreme, la Teatrul Naţional din Bucureşti, sub conducerea lui Ion Cojar, pentru un Caragiale, şi anume, O scrisoare pierdută. Ritmul de lucru al regizorului nu a coincis cu cel autohton, aşa încît, după cîteva repetiţii, totul a fost abandonat. Şi pentru Oedip, regizorul a venit extrem de bine pregătit şi documentat. Nu sînt critic muzical, nu pot vorbi din punctul acestuia de vedere. De aceea se află în această pagină opinia avizată a doamnei Ada Brumaru, colaboratoarea noastră. Pot însă să spun că m-a interesat teatral această propunere, m-a interesat să ascult muzica, să urmăresc integral partitura şi pe tînărul protagonist Ştefan Ignat, să descopăr gîndurile regizorului Petrică Ionescu şi modul în care s-a implicat trupa. Interpretarea regizorului este fundamental plastică aş spune. Decorul este absolut monumental, blocuri de marmură care se desfac la vedere şi lasă să se arate sala tronului cu scări şi construcţii metalice, somptuoase, de bronz patinat. Peste tot este o viermuială continuă, zeci de personaje din figuraţie, corul şi ansamblul de balet animă fără încetare spaţiul de joc, copleşit astfel. Deşi perfect coerentă şi argumentată foarte serios de la un capăt la celălalt, aş spune că viziunea lui Petrică Ionescu mi se pare excesivă uneori. Nu mă integrez părerilor care vorbesc despre o punere în scenă prea comercială – astăzi se întîmplă multe în montările de operă, iar la noi domneşte o prăfuială teribilă. Meritul regizorului este şi acela de a scoate trupa dintr-un secol şi a o aduce în secolul cu care este contemporană artistic. Ce mi s-a părut mie excesiv se leagă de dimensiunile scenei, parcă reduse pentru asemenea spectacol al grandorii. Totuşi, soluţia lui Petrică Ionescu de a redimensiona astfel, pentru receptarea contemporană, RITUALUL şi valenţele lui din lumea antichităţii, de a redefini fastul chiar şi printr-un fason să-i spunem hollywoodian, a adus un mare beneficiu. Oedip-ul acesta îi interesează nu doar pe specialişti, ci şi pe acei spectatori obişnuiţi, iubitori de muzică şi de spectaculos. În fond, spectacolul de operă este, estetic şi artistic, complex, iar fiecare dimensiune are, în ultimul timp al punerilor în scenă, o vigoare formidabilă, amplitudine, vizualul devenind realmente un personaj în sine, un protagonist. Petrică Ionescu a respectat perfect povestea şi mitul, şi-a argumentat de la cap la coadă demersul şi, cel mai important din punctul meu de vedere, a actualizat anvergura ritualului, ritmurile lui, ca să putem recepta forma copleşitoare a unei convenţii, ca să-i decodăm forţa impactului într-un anumit tip de societate. Chiar dacă în exces pe ici, pe colo, şi în special la nivelul dimensiunilor, al raporturilor proiectate parcă pentru un spaţiu cu respiraţie mai mare, în care să se citească limpede fiecare intenţie, interpretarea regizorului mi se pare că duce distribuţia, cel puţin, pe drumul suplu al modernităţii, că inerţiile de toate felurile au fost, în sfîrşit, dizlocate.



Marina Constantinescu