Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Două povestiri de Gheorghe Schwartz de ---


Casa doctorului
Cine să mai creadă? Cine să mai creadă? Totul nu este decât pământ, lemn, foc şi apă. Casa lui Poolo a fost din lemn. A venit, la început, apa şi a luat-o. Apoi, casa lui Poolo a fost din nou din lemn. Şi a venit focul şi a mistuit-o. Focul cu apa s-ar fi anihilat reciproc, însă au venit pe rând. Pe urmă, a venit iarăşi apa. De atâta apă s-a surpat malul şi pământul a acoperit casa din lemn.
Atunci, Poolo şi-a clădit casa din beton. Apa, focul şi pământul au distrus-o din nou. Doar lemnul nu s-a amestecat niciodată în treburile astea. Poolo iubea lemnul şi s-a retras în pădure.
Aceasta era varianta lui.
Versiunea vecinilor era cu totul alta. "Poolo e nebun", spuneau ei. La început, Poolo a fost un om ca toţi ceilalţi. Cu totul stimabil. Fusese medic şi venise în sat de tânăr. Se stabilise acolo şi se bucurase de stima oamenilor. Doar că nu s-a însurat. (Mai înainte să-şi facă o casă, zicea ea.) În rest, însă, (încă) n-avea nimeni ce să-i reproşeze. Ba dimpotrivă, mulţi trebuiau să-i mulţumească pentru că le-a salvat viaţa şi i-a redat traiului lor. Când să-şi termine casa - şi ce casă! -, apele i-au luat munca de vreo zece ani. Casa era cu două etaje, cu piatră de râu la bază, din lemn lăcuit, cu nişte candelabre cum n-a mai văzut nimeni, cu nenumărate rafturi pentru cărţi, pentru colecţia de fluturi, pentru ierburi. Cu o sală de aşteptare albă ca neaua. Apele au dărâmat totul - dovadă că nici n-a fost construită casa ca lumea, prea îl interesau pe doctor doar fleacurile şi nu chichiţele importante -, n-au rămas decât brâul de pietre de râu de la bază. Dar nici ele toate. Din râu au venit, în râu s-au întors. Şi împreună cu ele tot restul. După alţi câţiva ani, s-a dus şi a doua construcţie, foarte asemănătoare cu prima. De data asta, totul a pornit de la un foc. Din pietrele de râu de la bază n-a mai rămas nici jumătate. (Cum o să mistuie focul piatra? O fi uitat smintitul să le pună a doua oară. Adevărul este că medicul s-a cam scrântit după incendiu.) A treia casă a fost mult mai modestă. Un fel de prostie din lemn. Nici geamurile nu erau la locul lor, nici scara interioară nu avea balustradă, iar treptele erau atât de inegale încât nu ştiau niciodată cum să pui paşii, nici uşile nu se deschideau ca la toţi oamenii, ci una în interior, alta în exterior, nu se ştie cine a proiectat o asemenea strâmbătate. Pe deasupra, aşa-numita casă era aşezată chiar pe malul pârâului, iar chiar în curte se afla un izvor ce scotea din pământ un fir de apă de care medicul era foarte mândru. Când s-a umflat pârâiaşul din curte, malul s-a prăbuşit şi hardughia s-a răsturnat. De nebunie ori de ruşine, doctorul a plecat să trăiască singur în pădure. O vreme mai putea fi întâlnit şi sătenii îl mai chemau la o urgenţă. Pe urmă, s-a mutat un nou doctor în comună, un om cu scaun la cap, gospodar, puţin beţiv, dar medic bun, cu nevastă şi copii. (De ăştia nu s-a ales mare brânză, dar asta-i de acum o cu totul altă poveste.) Pe medicul nebun nu l-a mai văzut nimeni. L-or fi sfâşiat fiarele.
Totuşi, după ani şi ani, cineva l-a întâlnit la oraş. Să fie el? Să nu fie el? L-a întrebat direct şi s-a dovedit că era chiar el.
Doctorul nu arăta chiar rău, după toate prin câte trecuse. Ba, nu arăta deloc rău. Fusese, o vreme, medic de ţară, cel puţin aşa spuneau bătrânii, pe urmă a avut nişte necazuri cu soţia şi a plecat în străinătate. S-a întors cu mulţi bani şi şi-a deschis o clinică de boli nervoase. Obişnuia să le povestească tot felul de poveşti pacienţilor săi şi aceştia se făceau bine. Cele mai multe relatări, se pare, erau despre propria lui viaţă. O viaţă. Într-adevăr uimitoare. Bolnavii se minunau atât de mult de istorisirile medicului lor încât se făceau bine. Numai că, atunci când părăseau clinica, medicul care i-a vindecat de necazuri îi sfătuia să nu vorbească între ei despre cele ce le povestise el. Erau poveşti strict profesionale, îi asigura cu o mină foarte gravă. Cei ce nu l-au ascultat, au ajuns să se certe crunt între dânşii. În două cazuri s-a ajuns până la omor. După asta, doctorul le lua o declaraţie pe proprie răspundere tuturor bolnavilor săi că, de acum încolo, vor vorbi doar pe proprie răspundere despre terapia urmată.
Adevărul este că e foarte greu de spus dacă medicul nostru şi-a pierdut într-adevăr toate cele trei case pe vremea cât a activat în sat. În primul rând, pe la noi nu se prea fac case din lemn cu două sau trei etaje pe brâie de piatră de râu. La noi, mai degrabă se foloseşte lutul ars. În al doilea rând, nimeni nu-ţi dă aprobarea să-ţi ridici o construcţie ca aceasta te miri unde. Toată povestea pare cârpită cu aţă albă. Probabil că toţi cei ce o susţin nu sunt decât nişte bolnavi care nu s-au vindecat de tot şi nici nu-şi ţin gura. Dar cei mai mulţi oameni din sat nu fac asemenea imprudenţe, nu povestesc nimic, semn că s-au făcut ireversibil bine. Azi, când îi întrebi de medic pretind că e o confuzie la mijloc, că doctorul n-a fost decât felcer, că nu i-a fost arsă casa, ci doar prădată de hoţi şi că era vorba despre un caz tipic de exagerare. "În ce codrii lu' peşte să te retragi la noi? De când cu hoţii de lemne şi cu braconierii, săptămânal - sau, cel mult lunar -, poliţaii şi pădurarii se fac şi ei că îi caută pe infractori. Şi chiar dacă nu-i prind niciodată, la noi e ordine în pădure şi fiecare mai are de unde să bea un pahar de apă."
n sat e un medic de treabă, om la locul lui, cu nevastă şi copii. Din când în când, mai bea şi el un pahar la cârciumă. Nu-i încrezut. Bea cu oricine.
Când i-a luat şi lui foc casa, pompierii n-au mai venit. "Pe urmă, o să vină apele mari şi o să se surpe pământul. La ăsta chiar că n-are rost să vii. Iar de nu se vor întâmpla toate astea, înseamnă că întreaga poveste nu e decât o minciună. Ca data trecută."
Era un raţionament sănătos. N-aveai ce să-i reproşezi.
Adevărul e că trei pompieri au vrut totuşi să meargă să stingă focul. Dar fiecare semnase certificatul de vorbire pe proprie răspundere şi:
1. Ar fi încălcat angajamentul;
2. S-ar fi trădat că a fost pacientul clinicii de boli nervoase. (Chiar dacă doar în tinereţe.) Şi cine să te mai lase să fii pompier, dacă află unde ţi-ai petrecut tu o parte din tinereţe?
Cine?
Nimeni.









Tainele carismei
Poolo n-a fost pe tot timpul vieţii sale o ciudăţenie pentru cei mulţi. Putem spune, fără teama de a greşi, că, până la vârsta de patruzeci de ani, nu s-a vorbit în legătură cu el decât ca despre un domn cu totul respectabil, ca despre un om pe deplin realizat şi cu perspectiva certă de a ajunge chiar şi mai sus pe scara socială. Dar tocmai după ce a fost numit şef de departament la Prefectură şi se vorbea că asta n-ar fi fost decât trambulina pentru un post de subsecretar de stat la turism, distinsului personaj i-a crescut un deget în podul palmei drepte. Poolo s-a prezentat la medic, însă acesta nu l-a putut ajuta în mod eficient, ca înainte. (Cu tot secretul profesional, medicul i-a mărturisit doamnei Ingemar că a reuşit, în răstimpul a patru ani, să-i opereze lui Poolo al doilea apendice, începutul unui nou stomac şi un ficat micuţ-micuţ, apărut chiar sub inimă. De data asta, însă, degetul din podul palmei drepte era astfel concrescut, încât periclita însăşi mâna cu care importantul personaj semna acte de cea mai mare însemnătate.)
Doamna Ingemar, o femeie foarte cumsecade, bună gospodină şi excelentă bucătăreasă, a mai povestit cum cariera distinsului domn Poolo era presărată cu asemenea întâmplări neplăcute, astfel încât, odată cu fiecare avansare, îi crescuse şi până atunci, ici-colo, câte un nou organ. Totuşi, până să fi fost vorba de a fi promovat chiar subsecretar de stat, aceste apariţii se iveau în interiorul corpului, ferite de priviri indiscrete. Ceea ce se explica, în mod simplu, prin faptul că respectivele avansări nu priveau decât o comunitate restrânsă, în vreme ce un post atât de important în minister îl propulsa automat pe titularul său în atenţia întregii ţări.
Şi, într-adevăr, în capitală, Poolo se pomeni şi cu o ureche crescută în creştetul capului, chiar acolo unde părul începea să i se rărească mai mult. Dacă se obişnuise să ţină mâna dreaptă mereu strânsă pumn, pentru a nu i se vedea degetul ilicit din podul palmei, spre a-şi ascunde cea de a treia ureche îşi comandase o perucă. (Pe care a trebuit să şi-o înlocuiască de mai multe ori, întrucât pavilionul acela tot creştea şi tot creştea.) Însă, atunci când îi înmugurise un nas de toată frumuseţea chiar în mijlocul frunţii, demnitarul simţi că trebuie să-şi dea demisia. Nu mai era nimic de făcut. Cei mai buni medici i-au spus că, dacă îi vor amputa cel de al doilea nas, acesta va creşte în formă dublă, mai înainte pe un obraz şi apoi, prin simpatie, pe celălalt. Toată problema era că nu s-a putut prevedea cu certitudine pe care obraz va apărea primul nas din perechea anunţată. Deşi al doilea nas părea să reprezinte o chestiune medicală deosebit de incitantă pentru specialişti, dovadă că s-au realizat mai multe teze de doctorat pe această temă şi că o delegaţie academică l-a rugat pe domnul Poolo, în numele omenirii întregi, să accepte operaţia de pe frunte, spre a se vedea în mod practic pe care obraz îi va apărea cel de al treilea nas şi pe care cel de al patrulea, punându-se, în felul acesta, capăt unei dispute ştiinţifice extrem de tensionate prin controversele pe care le-a declanşat, subsecretarul de stat îi refuză. Problema lui era cu totul alta; ministrul i-a atras, personal, în mod sever atenţia în legătură cu ţinuta pe care trebuie s-o adopte un înalt funcţionar.
Dacă până ce a ajuns să fie numit la minister, Poolo se prezentase absolut întotdeauna impecabil la serviciu, sobru şi perfect adaptat la situaţiile cărora era, de fiecare dată, gata să le facă faţă atât de strălucit, acum afişa o perucă tot mai excentrică, mănuşi din piele de căprioară chiar şi în timpul consfătuirilor, iar, mai nou, îşi prindea fruntea într-o banderolă cu steagul naţional. Mai ales acest ultim aspect începuse să îngrijoreze sferele înalte, existând temeri serioase că Poolo ar fi intenţionat să înfiinţeze un partid naţional, apt să pună în dificultate complicatul caleidoscop politic al momentului. Aşadar, sau va renunţa domnul subsecretar de stat să-şi acopere fruntea cu însemnele drapelului naţional, sau va fi demis din funcţie. Bietul Poolo ar fi fost dispus să renunţe la orice, dar cum să apară în public cu un nas deasupra ochilor. Mai ales atunci când era răcit... Ezitarea îi fu luată drept argument de negociere şi i s-a propus un post de secretar de stat la agricultură. Poolo acceptă să înlocuiască bentiţa cu culorile naţionale cu o alta, din mătase neagră, sobră, fără nici un însemn, însă şi această transformare putea fi considerată baza unei noi fracţiuni politice. Mai ales că metamorfozele amplu mediatizate ale ciudatului personaj au prins, cu totul neaşteptat, extraordinar la public, iar Poolo crescuse în preferinţele electoratului la nişte cifre apropiate de cele ale şefului partidului şi al guvernului. Nonconformismul său atât de evident cucerise populaţia într-o perioadă în care, din pricina inflaţiei, funcţionarii cu gulere albe se bucurau de tot mai puţină trecere.
Ascensiunea fulgerătoare a carismaticului nou lider devenise subiectul principal al mass-media, dar şi al speranţei de mai bine a naţiunii. Cu totul alta era problema lui Poolo: nasul din frunte îi creştea atât de repede, încât o simplă bentiţă nu-l mai putea ascunde. Pe deasupra, oamenii de ştiinţă nu încetau să insiste să se lase operat, spre a se elucida una dintre ipotezele contradictorii ale priorităţii obrazului pe care se va ivi cel de al treilea nas, înainte de a apărea, prin simpatie, şi cel de al patrulea. Şi, cum ştiinţa nu cunoaşte morala, savanţii au sfârşit prin a-l înştiinţa că vor face public ce ascunde iubitul om politic sub acoperământul frunţii sale.
Poolo fu nevoit să cedeze. Ce era să facă? Se lăsă operat, o echipă formată din opt medici, dintre care cinci academicieni şi doar trei simpli profesori, îi ampută nasul de pe frunte. Subsecretarul de stat renunţă la banderola incriminată, dar guvernul nu se ţinu de cuvât nici de data asta şi nu numai că nu-l promovă la agricultură, ci-l suspendă şi din funcţia avută. Numai că domnul premier nu ştia cu cine are de a face... (Nu funcţiile le obţinea omul nostru prin formaţiunile ce-i concreşteau pe corp, ci aceste apariţii se iveau ca o premisă a avansărilor sale. Nici domnul prim-ministru şi nici consilierii domniei-sale nu bănuiau acest lucru! Ei porneau de la poveştile doamnei Ingemar, o femeie deosebit de cumsecade şi de săritoare, însă lipsită de adevăratele cunoştinţe de specialitate medicală.)
Peste doar două luni, enigma medicală fu rezolvată, fără nici o posibilitate de tăgadă: cel de al treilea nas îi miji lui Poolo pe obrazul stâng şi nu pe cel drept, aşa cum a pretins, cu destule argumente savante (însă fără bază experimentală), echipa condusă de academicianul Ragnar. Spre disperarea căruia, nesuferitul dr. Bahadur, celebrul laureat al Premiului Nobel, avusese iarăşi dreptate - ca mai de fiecare oară. Poolo reveni în guvern, bineînţeles nu ca simplu secretar de stat, ci ca viceprim-ministru. Apoi, când inflaţia n-a mai putut fi oprită şi lui Poolo îi crescuse şi cel de al patrulea nas, de data asta, prin simpatie, pe obrazul drept, îi fu încredinţată formarea noii echipe guvernamentale.
Noul premier avea nişte favoriţi uriaşi, pe care şi-i ştergea mereu cu batista-i atât de caracteristică, mai ales în timpul marii epidemii de gripă din februarie.
Guvernul Poolo a supravieţuit timp de şase ani. O adevărată performanţă record. Abia atunci când excelenţei sale i-a crescut şi o mână din omoplatul drept, omul şi-a dat, pe neaşteptate, demisia şi s-a retras în orăşelul natal, pe care l-a făcut atât de celebru.
Şi-a scris memoriile şi s-a ascuns într-o binemeritată sihăstrie aproape completă, respectată pe deplin de concetăţenii recunoscători. Treptat, i-au dispărut toate concrescenţele. Însă, în memoria colectivă, el a rămas aşa cum l-am văzut cu toţii, de atâtea ori, pe micul ecran, în calitate de prim-ministru. Chiar şi doamna Ingemar, după ce s-a complăcut să bârfească o viaţă întreagă, s-a stins în cel mai deplin anonimat.
Pe cetăţeanul tuns şi ras - care acum se plimbă seara pe uliţele străjuite de salcâmi - nu-l mai recunoaşte nimeni. Ar fi şi o impietate la adresa celui mai celebru fiu al târgului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara