Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Două mii de chinezi de Simona Vasilache


Pe limba puşcăriei, chinez se cheamă fie­care an de pe­deapsă. Pe limba lui Caragiale, chi­nezul e un codoş can-did, aducând ad portas, ca pe un truc ieftin, neştiinţa jucată a Ori­entului îndepărtat. În de­fini­tiv, unul de-ai noştri.

Aşa încât Cronica fantastică, pe care o publică în „Ghimpele“, la 9 iunie 1874 (când, întâmplare sau nu, Grigore Ventura şi Villemont vedeau Bucureştii din balon), nu-i decât un reportaj fără vârstă dintr-o realitate fără leac. Destul de subţire, ca imaginaţie, e un act din comèdia gazetelor, făcută să-i mire pe cei care le deschid cu prefăcută inocenţă. Aşa află onestul locuitor al capitalei lui Gheorghe Manu, trecător grăbit pe lângă ministerele unde oficiau un Maiorescu sau Lahovary, ce pătimesc chinezii unui viitor atât de... prezent.
Dincolo de numele prescurtate şi „chinizate” (Caragiale îşi asumă barbarismul) după ureche, şi nu cu foarte multă subtilitate, imaginile din mica apocalipsă galbenă, parcursă cu detaşarea faptului divers, au reţeta francheţii dozate cu esprit de finesse pe care Caragiale o stăpâneşte, iată, din prima tinereţe. Chinezi anonimi se chinuiesc amarnic – de pildă, unul aruncă „cătăţimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând” (şi numele aceluia e Punga-publică), încercând să işte în sufletul semenilor de la 1874 bănuiala, cât de slabă, a unei asemănări. O formă, turtită, lipsită de adâncimi, dar nu şi de efect, chiar şi în graba, neîncurcată în detalii, a gazetăriei, de catharsis. Priviţi şi vă înspăimântaţi. Nu, cum litera cronicii lasă să se înţeleagă, de ceea ce aţi putea ajunge – cuceriţi, pasămite, de chinezi, ci de ceea ce sunteţi, cum vă şopteşte, mefistofelic, spiritul ei. Placizi, indiferenţi, conduşi pretutindeni de sănătosul n-a vede, n-a ştie: „O, tabel admirabil de moravuri pacifice! O, fericiţi chinezi!! Binecuvântate fiinţe bipezi, cât este de invidiat soarta voastră. Voi nu vă frământaţi cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment măcar de escepţiune în vieaţa voastră calmă şi neofensivă: nici rachitismul primatur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei-Justiţiei; nici crâmpeiele de banan încrucişate pe uşa edificiului Mumei-Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice să-ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăiarea limbei din jurisdicţiunea voastră. Vouă, ceaiul, şi opiul să vi se dea,... şi-ncolo, pace! O, de trei ori fericiţi muritori!!!”. Schimbarea e lucrul cel mai utopic dintre toate.
Scepticul Lovinescu, prevăzându-le viaţă scurtă schiţelor după natură ale lui Caragiale, nu se hazarda, totuşi, să dea un an, sau măcar un secol, când le va lovi, neîntors, desuetudinea. Mai hotărât, tânărul Caragiale îşi ia un avânt de două milenii. Două mii de ani de condamnare la Tâmpito­pole. Din care, vai, am ispăşit abia vreo sută...