Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Dovezi de admiraţie de Simona Vasilache


De-o mamă - onoarea - cu fair-play­-ul, admiraţia nu se-ntîlneşte des. În literatură, cade uşor în epigonism, în imitaţie calpă. Aşa încît, într-o vreme cînd numele altora circulau doar în epigramă, e de ţinut minte, măcar pentru intenţia lui, volumul lui Mihai Codreanu, Statui, apărut în 1914, la Viaţa Românească. Volum de sonete, păstrînd ceva din cadenţa odei.

Nimic statuar, în cartea mai curînd groasă decît înaltă, premiată de Academia Română cu "Udrişte Năsturel". Doar recitiri mişcate, împărţite pe oraşe şi anotimpuri. Două poezii care se urmează una pe alta, Cântăreţul meu şi Fratelui meu cititor, creionează un public şi, despărţită de firea celui care scrie, o artă de poet: "Statui aş vrea sonetele să-i fie./ Căci nu le-a scris cu pana pe hârtie,/ Ci le-a sculptat în marmură cu dalta." Ambiţia, veche de când poezia, a trăiniciei. Deodată cu ea, durează - sfântă naivitate! - şi admiraţia. Prima dedicaţie e fără nume, criticului: "Ascultă-mi cântecul: E o poveste/ Şoptită Lunei de-un izvor sălbatic,/ Care-şi înneacă plânsul singuratic/ În valuri reci ca rândurile-aceste." O captatio benevolentiae, în decor tardo-romantic, invocaţie nu către muză, ci către cumpănitul cititor de meserie al unor rînduri exaltate.

O primă fascicolă, după dialogicul, oarecum, preambul, e dedicată oraşului în care se presară statuile, Iaşul. Cu umbrele lui, al căror şir începe, într'un apus de soare (nu poate fi suspectat, Codreanu, de îndepărtare de livresc), cu Ştefan. Descris şcolăreşte, cu toată patima moştenitorului: "Însufleţit în bronzul nemuririi,/ Eroul vremilor medievale,/ Cu buzduganu' ntins şi 'ncins de zale,/ Se'nalţă ca fantoma răsvrătirii." Micul Pantheon de uz naţional îi mai cuprinde, dintre purtătorii moldavi de merite, pe Alecsandri şi pe Costin. Li se va alătura, la distanţă, cu o statuie neridicată încă, Eminescu. Iată-l pe Alecsandri: "E viu în bronz. Pe fruntea lui senină/ Ard razele superbei sale glorii,/ Pe când răsar încet cu 'ncetul zorii/ Şi umplu primăvara de lumină." Blajinul aşteptîndu-şi elogiile, potrivit întrutotul cu tratamentul, prietenos cu legendele, pe care i-l face Codreanu. Într-un clar de lună, altfel decît solarul poet al anotimpurilor calde, apare Miron Costin: "Iar razele privirii lui stăpâne,/ Lucesc - de foc! - în noaptea diafană,/ De-ţi pare ca o glorie romană/ Profetul sfânt al vremilor de mâne." Nu face economie de retorică laudativă, cu aroma cronicii de scrib tocmit de domn, versul lui Codreanu. Croit pe mărimea giganţilor pe-ai căror umeri, ne-o aminteşte o butadă recunoscătoare, dragă modernităţii, stau vremurile noi. Şi liniştite. Era încă timpul, la 1914, să priveşti înapoi cu dulceagă pietate. Îndată după, admiraţia va răscoli numai răni.

Lumi-le uitate, deşi consună cu tonul general, n-au a face cu figurile istoriei imediate sau ale literelor. Sînt plonjări în eroismele altor vîrste, cu întemeietori de spiţă biblică, de la Noe la David. Din cînd în cînd, se rătăceşte, în ele, rescrieri cu virtuţi de scoarţă ţără­nească, aşezată, întru amintire, pe perete, cîte-un sonet care nu-şi trădează cinul: "Mi-i dor de lumi trăite prin romane/ Cu trubaduri ce intră pe 'nserate/ În tainice castele fermecate/ Şi se 'ndrăgesc cu blonde castelane:// Se-aud bătăi, la poartă, de ciocane/ Şi-un paj discret, cu pletele buclate,/ Dezleagă lanţul punţii ridicate,/ Cu roze 'mpodobite şi liane." (Nostalgii medievale). Aceeaşi lume blîndă, tărăgănîndu-şi iubirile şi disperările, murind încet, în formă de statuie. În ciuda inegalităţilor de temă, o singură lumină, de miere lichidă, umple acest volum plăcut, la urma urmei, cu gentileţile lui provinciale, în lumea tuturor asprelor judecăţi.

S-a păstrat, în anecdotă, schimbul de epigrame dintre Codreanu şi Păstorel la prăbuşirea Hotelului Carlton, unde locuia cel din urmă, la cutremurul din '40. Scrie, ironic cum nu l-ai bănui, Codreanu: "Când a pornit lugubrul zvon/ Cum că murit-ai la Carlton,/ Mi-am zis atunci: - cu-adevărat/ O fi el mort, însă mort beat." Şăgalnic-lezat, replică Păstorel: "La Carlton eu ca dintr-un vis/ Lugubrei morţi scăpat-am trenul/ Insa aflai ca m-a ucis/ La Iaşi, Codreanu cu catrenul".

E-adevărat, pe confratele Păstorel, fie şi-n glumă, l-o fi ucis, însă pe-atîţia alţii, scuzînd ce e de scuzat, şi remiţîndu-le vremurilor tipicul lor, i-a înviat. Admirîn­du-i stîngaci, şi preţuindu-i drept.