Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Dragul meu Lev Abramovici de Marina Constantinescu

Este decembrie. Şi, de ceva vreme, Maestro, este secolul douăzeci şi unu. Ce ducem cu noi de colo, dincolo? Care e drumul? Cum putem să mergem mai departe fără să ştim ce e în urmă? Cine pe cine judecă? Alergăm umăr la umăr cu timpul şi vrem să ajungem primii, înaintea lui. Unde? Gîfîim. Gîndim sofisticat şi ne încurcăm în propriile trasee ca într-o junglă neprielnică. A elabora înseamnă şi a înţelege. A încerca, măcar, să tinzi spre esenţe. A fi preocupat de ordinea morală. Cui îi mai pasă? În această goană teribilă uităm complet să trăim. Să iubim. Să fim liberi. Şi, de cele mai multe ori, nici măcar nu ne dăm seama de asta. Compromisul este cel mai la îndemînă. Ne ispiteşte în fiecare ceas. Cedăm. Tot mai mulţi şi tot mai mult. Vîrtejul ne ia, ne ridică şi ne duce sus. Sus este în sus? Ce este asta "sus"? Amînăm mereu întîlnirea cu conştiinţa proprie. Ochii şi mintea şi sufletul tînjesc după altfel de acumulări, vanitatea împinge la contabilităţi de lumeşti fapte, succese, glorie, bani. Deşertăciune. Există momente în viaţă, experienţe, întîlniri - şanse, cu alte cuvinte - cînd cerurile se deschid şi ceaţa se ridică. Ceaţa din mine, din tine, din noi. Atunci, dăm cu ochii unii de ceilalţi. Atunci, ne vedem. Atunci, sîntem altfel. Nu ştiu dacă mai buni. Dar altfel. Fiecare. Sîntem liberi. Profund. Atunci, pentru o vreme, contează ce se petrece pe lumea asta dincolo de "eu" şi de "mine". Axul interior îşi îndreaptă cocoaşa şi redevine vertical. Atunci, e fabulos.

Este decembrie. 2008. E noapte. Nu ne-am despărţit de mult. Am văzut "Viaţă şi destin", spectacolul dumneavoastră după romanul lui Grossman, spectacol despre care am vorbit cîndva, cînd m-aţi invitat la Sankt Petersburg, cînd visam amîndoi să vină la Bucureşti. A sosit acum, la acest început de decembrie. De ce acum? Pentru că acum trebuia. Abia în seara asta am înţeles. Pentru că acum avem, poate, distanţa de care luciditatea are nevoie. Luciditatea nu exclude emoţia şi sensibilitatea, ci doar accentele pătimaşe ale apropierii. Nu pot să dorm. Refac scenă cu scenă. Cinematografic. Filmul din spectacol dumneavoastră şi al unei trupe formidabile s-a mutat în mine. Cu tot cu bagaje, cu valize mici sau mari din lemn, cu sertare mici sau mari prin care stă povestea mea, a bunicilor mei, a dumneavoastră, a prietenilor noştri, a duşmanilor. S-a mutat în mine cu laşităţi sau cu forţa de a-ţi asuma destinul, cu tot ce se poate găsi într-o viaţă, cu reziduuri, cu amintiri, cu obiecte, cu fotografii. Din cîteva detalii se reface o lume. Din aproape nimic se naşte teatrul. Paşii de vals şi paşii morţii îşi duc umbrele şi corpurile printre obiecte, printre graniţe fel de fel, prin bucurie, extaz, durere, prin aburii istoriei. Aici, Maestro, nu este vorbă despre disecţii, despre teatru, despre actorie şi regie. Este vorba şi despre asta. Ba încă într-o manieră desăvîrşită. E cu mult mai mult, însă. Am intrat în mintea şi în spiritul unui om preocupat de oameni. Fiindcă m-aţi poftit în intimitatea fiinţei. V-aţi pregătit pentru asta. Am intrat în laboratorul dumneavoastră, în felul în care el, Lev Dodin, vede omul în relaţie cu el însuşi, cu istoria, cu chestiuni cruciale. Omul cu putinţele şi neputinţele lui. Cu minciuna din el, cu trădările uriaşe, cu rezistenţa sau cu absenţa ei în faţa morţii. Şi a puterii. De orice fel. Am intrat, cu alte cuvinte, în viaţa unui artist care spune poveşti cu oameni despre oameni. Simplu. Îngrozitor de simplu. Am trăit pe aici zeci de ani ignorînd, de fapt, ideea de libertate. Lumina. Fie că am şoptit prin case, prin familii cîte ceva din ororile şi erorile comunismului, că i-am plîns pe cei omorîţi prin puşcării cumplite, la canal şi în spitale psihiatrice, fie că n-am ştiut nimic din toate astea. Am trăit privaţi la urma urmelor de o dimensiune umană fundamentală: libertatea. Or, acest spectacol-mărturie tocmai despre asta vorbeşte. Răvăşitor. Fără patimă. De regulă, Maestro, discuţiile cam tranşează şi separă istoriile. Holocaustul şi Gulagul nu sînt intersectate în memoriile celor care se străduiesc, cum pot, să ţină treze conştiinţele. Se vorbeşte despre una sau despre cealaltă pată din existenţa umană mai degrabă exclusivist şi intolerant. Ceea ce Grossman propune, iar dumneavoastră, Lev Abramovici aduceţi pe scenă este tocmai acel discurs moral în care prăpastia separă nu în funcţie de sînge, de gene şi de etnie, ci numai după ticăloşie. Fascismul şi comunismul stau de aceeaşi parte a baricadei. Împreună cu totalitarismul, cu extremismul. Împreună cu un arsenal întreg de bestialităţi şi cruzimi. Tot acolo este cinismul diabolic şi prea adînca aplecare a omului spre odioşenii îndreptate, din cauze aparent diferite, împotriva celuilalt. Hitler, Stalin şi pleiada şi-au născocit ţinte, le-au numit diferit. Ura faţă de om a fost, însă, la fel de uriaşă şi de covîrşitoare. Ca şi în spectacolul acesta, am trăit cu toţii pe aceeaşi scenă. În faţa şi în spatele gratiilor. Familiile şi-au dus povestea mai departe. Unii prizonieri în temniţe comuniste sau hitleriste, alţii, prizonieri în spatele cortinei de fier. Unii iubind, alţii urînd. Unii semnînd pactul cu Mefisto, alţii rezistînd. Ce este umilinţa şi cînd ne atinge? Nu-mi este ruşine să plîng, Lev Abramovici. Istoria şi-a aliniat mereu victimile. S-a mărşăluit prin frig şi beznă. S-a murit. S-a rezistat. S-a cedat. Despuiaţi de tot şi de toate, prizonierii din orice puşcărie, evrei sau anticomunişti, îşi cîntă povestea. Instrumentele de suflat fac o fanfară care urmează moartea-îngheţ din noi, din istoria la care, unii, am fost complici. Sau nu. E clar-obscur. E noaptea din fiinţele păcătoase. Mulţi dintre cei dinăuntru puşcăriile au fost cu mult mai liberi şi mai demni decît noi, cei dinafară. Ce a însemnat "înăuntru" şi "afară"? Pe orizontală, am fost în acelaşi plan. Pe aceeaşi scenă. Ca în spectacolul dumneavoastră. Am păşit într-un spaţiu sau în altul, ne-am dus destinele pasate peste garduri şi interdicţii, în paşi de vals, în paşi de moarte. Ce este fericirea, Maestro? În timp ce unii băteau pas de defilare, alţii îşi frămîntau iubirile cu tandreţe, prin cotloanele unui pat salvat de la dezmembrare. Cum au rezistat sufletele la atîtea dezmembrări? Şi pactul semnat a fost, pentru unii, o deşirare interioară. În vreme ce o mamă evreică îşi spune povestea băiatului, fiind singura moştenire ce i-o lasă, altă mamă îşi pierde minţile plîngîndu-şi băiatul mort pe front. Poveşti de familie petrecute împreună, spuse şi purtate mai departe. Pe verticală, însă, sîntem singuri. Cu bagajul personal. Şi cu conştiinţa individuală.

Mi-aţi scris, atunci cînd lucraţi la spectacol, că mergeţi cu actorii la Auschwitz. Că veţi rămîne acolo cîteva zile şi cîteva nopţi. Eu am fost la Sighet, una dintre puşcăriile în care comuniştii au vîrît şi au ucis oameni pentru care libertatea nu a fost o vorbă în vînt. Voi merge şi eu, în anul ce vine, la Auschwitz. Intersecţiile sînt necesare. Ca şi experienţele pe care le trăim, pe care sîntem dispuşi să le aflăm, să le înţelegem. Fiecare gest, detaliu sau cuvînt rostit de actorii acestei trupe mari este trecut prin mintea şi sufletul lor. Lecţia de actorie, lecţia de regie nu sînt termeni abstracţi, reci. Nu există o graniţă trasată limpede între viaţă şi teatru. Oamenii se plimbă şi pe teritoriul ficţiunii, şi pe cel al realităţii. Şi îşi duc cu ei destinele. Spectacole ca acesta, ca "Cevengur", ca "Gaudeamus" sau "Claustrofobia", ca "Vania" sau ca "Lear" ne aduc împreună. Nu ştiu pentru cît timp. Împreună este atunci cînd îmi sparg lanţurile în care m-am încătuşat şi nu vreau să fiu singură. Împreună este atunci cînd îmi pasă. Cînd devoţiunea fantastică a acestor actori mă tulbură. Într-un fel, ceva din mine pleacă odată cu ei. Ceva din ei, din dăruirea lor, din disciplina lor, din inteligenţa lor, din veneraţia lor faţă de teatru şi faţă de dumneavoastră rămîne, de fiecare dată, cu mine. Vă urmăresc ritualul: păşiţi încet-încet pe scenă, pînă la rampă. Vă aplecaţi, salutaţi. Vă întoarceţi, apoi, cu faţa la actorii dumneavoastră. Îl priviţi, pe fiecare în ochi, şi îl aplaudaţi pe fiecare în parte. Ca un dirijor care îşi salută fiecare muzician din orchestră. Vă văd, undeva discret, în foaier, cu Liviu Ciulei. Cu Victor Rebengiuc. Istoria merge mai departe, cu fiecare dintre voi. Cu fiecare dintre noi.

"Trăieşte, trăieşte, trăieşte, trăieşte..." îi şopteşte, la final, mama fiului său.

Mi-am permis să-mi petrec această noapte cu dumneavoastră, Lev Abramovici Dodin. În tihnă. Acum, apar stele pe cerul dimineţii mele. Cu bine!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara