Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Drobul de sare de Simona Vasilache

De la drob ne-a rămas, de n-o fi prea mult spus, o diviziune familială a poveştilor. Femeile, acasă, le scornesc din orice, cu ochii la ce-ar putea să fie, bărbaţii, în lume, le caută pricini, iscodind prostiile mirabile care, de n-ar fi, nu s-ar povesti. E un algoritm simplu, pe care Bănulescu îl rafinează. Vorbim de Iarna bărbaţilor, ediţia definitivă, din '79, de la Eminescu. Drobul pe care-l pomeneam se rostogoleşte aproape de cîmpiile cu barbari, care aşteaptă ceva. Un pericol, sau o minune. În timp ce le măsoară apropierea, femei şi bărbaţi, deopotrivă, pun în circulaţie întîmplări la fel de absurde şi, în acelaşi timp, de probabile ca moartea copilului prin căderea drobului de sare.
Lumea lor e un pustiu pe care trebuie să-l înfrunte cu vorba goală, cu cîntece pe care le ia apa, dimpreună cu oamenii lor. Din primăvară pînă-n iarnă, viaţa le e un joc de oglinzi, o masă a norocului făcută de la început ca să trişezi la ea, aşa cum cîmpia, vietate de apă tulbure, pămînt furat de Dunăre de pe te miri unde, trişează-n lupta cu oraşul. Aşa cum poveştile depărtărilor trişează faţă cu plăsmuirile vetrei.
De departe, de undeva, vine frica. Despre ea este Memorial-ul de amiază, despre o frică interesantă pentru orice psiholog, sau psihologizant, rătăcit în literatură. Nu e angoasă, nici reacţie de apărare faţă de ceva ce cunoşti. E un sentiment aproape folcloric, căruia nu-i pot găsi rădăcini decît în prostia precaută, carevasăzică, alterată puţin de filosofie, a gospodarilor lui Creangă. Pentru care călătoriile sînt importante. Ele îi scot din cercul lor de tîmpi şi le ţes aură de filosofi. Aşa şi cu Georgescu de la referenţi, cel care-a început să schimbe, deodată cu călătoriile, şi amantele.
Sînt, e drept, lucruri care-ţi alină frica, nerăbdarea, curiozitatea. Însă ele nu pot fi găsite decît iarna. Femeia care caută turtă dulce pentru fiul ei bolnav, flăcăii îmbătrîniţi care caută fete măritate şi dropii, toţi au a aştepta iarna. O perioadă, la urma urmei, de acumulare şi de pregătiri, pînă cînd "va trebui să ne reluăm generaţia şi să ne trăim tinereţea netrăită". Un film cu anii '30, s-ar părea, în izolarea unor smîrcuri din Cîmpia Dunării. Un loc unde - am aflat deja, în '65, cînd apăreau prima dată aceste nuvele - timpul e, de felu-i, răbdător cu oamenii care sînt, însă, la Bănulescu, suspicioşi şi cu dor de ducă. Că fuga lor se-mpiedică într-o lărgime fără repere, nu mai trebuie spus.
Iarna bărbaţilor atîrnă de multe ceasuri, bijuterii de veston, ceasuri ale morţilor, ceasuri ale iubirii. Ceasuri din paşi, din bătrîneţi amînate şi din obsesiva privire peste zare. Spre iarnă.
Ceasurile servesc împăraţilor de mucava, avuţilor care închid în lada lor cu bani reflexe funebre - oare nu se-arată gloria Milionarului la o reuniune ce seamănă bine a parastas, Soldaţilor pe care lumea i-a pomenit aşa şi nu i-a fost, fireşte, comod să-şi mai schimbe părerea - dovadă de cum trăiesc prejudecăţile mai mult decît obiectele lor.
Oameni văzuţi numai pînă la genunchi care, probabil, nici nu trăiesc mai departe de acolo. Molcome bîjbîiri după identitate. Vizite anunţate pe cartoline de carton, etichetă, plictiseală. Un tablou exact al iernii meteorologic-culturale, cu tabloul angoasant, fără să provoace la altceva decît la o aşteptare paralizată de lipsa vigorii şi a voinţei, al sărbătorilor ei, al timpului care trebuie învins cu greutatea unor puteri în scădere. Cu atît mai în scădere cu cît el e mai sacru.
Fireşte, însemnările dintr-un anotimp care n-a venit şi n-o să vină niciodată - femeile vor sta întotdeauna să-şi vegheze drobul de sare, pe cînd bărbaţii vor călători spre marginile lumeşti ale prostimii - nu se puteau lipsi de o carte de muzici. Cîntece-le de cîmpie apar, ca o addenda, prima dată în această ediţie, ca un fel de mod de întrebuinţare a "barbarilor" care aşteaptă să ierneze. Un argument al autorului, în loc de postfaţă, lămureşte că aceste cîntece sînt culese din aceeaşi pîlnie din care fost-au trase personajele, ţinute, preţ de-o poveste, dintr-o alunecare pe care ele însele şi-o doresc. Metafore mari, cu natura culcuşită în ungherele corpului care, civilizîndu-se, a alungat-o, încheie aproape fiecare cîntec: "Pînă la ziua albă/ Îmi răsar stelele între barbă şi iarbă." Pe ei, cei care nu fac nici o diferenţă între acasă şi afară, nu-i aşteaptă împliniri. Despre Sărbătoarea Recoltei nu se vorbeşte nicăieri. Tot ce-şi doresc - vor avea, nu vor avea? - este o iarnă ameninţătoare ca o iluzie, o poezie blîndă, în vers alb, a intrării în pămînt şi în ape.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara