Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Dumnezeu şi alţii de Ioana Pârvulescu

Un soi de evanghelie apocrifă se încheagă din poveştile literaturii române în care autorii se încumetă să-l facă pe Dumnezeu personaj. Pe modelul Noului Testament, Dumnezeu se întrupează şi coboară între oameni însoţit în genere de fostul său ucenic Simon-Petru, consacrat acum ca Sfântul Petru. Şi încrucişându-şi uneori vorbele şi paşii cu oameni buni sau răi, drepţi, nedrepţi, nesăbuiţi sau disputându-şi omul şi lumea cu oponentul lui întunecat. Dumnezeu, dracul şi omul din poveşti pot afirma, din perspective diferite, ,Nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin". În această privinţă, a cunoaşterii omenescului, Dumnezeu din cerul şi de pe pământul nostru, zeii din Olimp, dracii şi păcătoşii din poveşti se aseamănă.

Deşi povestirea Toderică de Costache Negruzzi nu e originală, ci un Fédérigo de Mérimée în ţinută moldovenească, Dumnezeu, Sf. Petru şi ,cinstitul Scaraoţchi" din paginile ei sunt din imaginarul românesc. Toderică e un păcătos, defectele omeneşti nu-i sunt străine, e ,desfrânat cât se poate", iubeşte cărţile de joc, vinul, femeile, iar la biserică se duce numai ,ca să vadă pe cele frumuşele", dar, lucru care compensează în eternitate defectele, e ,bun la inimă". Retras la ţară ca să-şi ascundă ,păcatele şi ticăloşia" odată cu inima bună, el se dedă pasienţelor, solitair-ul secolului 19. Cum în vizită îi vin incognito Dumnezeu, Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, Toderică pune la bătaie vânatul cu noroc din ziua respectivă, ultimul ied din ogradă, vinul rămas şi turnat laolaltă cu minciunile inocente (că, dacă ar fi fost înştiinţat s-ar fi pregătit mai bine, că nu i-au sosit încă butoaiele cu vin de la vie etc.), totul ca să-i primească cum se cuvine pe necunoscuţi. Dumnezeu zâmbeşte ,pe sub mustaţă" - în secolul 19 şi Dumnezeu pe pământ poartă mustaţă - şi râde ca orice om (fără să-i pese de disputele teologice asupra râsului său). Sfântul Petru e indicat de Dumnezeu ca specialist în vinuri celebre: ,Vinul dumitale este foarte bun. Întreabă şi pe dumnealui care cunoaşte, adăogi arătând pe Sf. Petru. Apostolul, sugând un pahar, strigă că încă de la nunta din Kana nu băuse aşa vin minunat..." Urmează proba cu cele trei dorinţe, tânărul Toderică pare să le irosească pe sminteli, Dumnezeu-Mântuitorul nu comentează, ca unul care vede dincolo de aparenţe, în schimb Sf. Petru n-are linişte, şoptindu-i păcătosului care e pentru om singura dorinţă obligatorie: viaţa de veci. Când Toderică nu ascultă, ,ghiontindu-l cât putu cu cotul", Sf. Petru face o ultimă încercare, şi aceasta eşuată, de a-l salva pe calea cea mai simplă, a solicitării mântuirii. Toderică alege însă dorinţa derizorie şi calea ocolită spre mântuire, pentru a-şi salva şi propriii ,apostoli", pe cei 12 boiernaşi nimeriţi, dar nu din întâmplare, în iad. În ce-l priveşte, iadul şi Scaraoţchi îl resping înspăimântaţi, aşa că ajunge tot în rai, pentru că Dumnezeu îl acceptă, iar şi Sf. Petru, mai rigid, e prea bun la inimă ca să nu se milostivească totuşi de el.

La Creangă, Dumnezeu şi Sf. Petru umblă pe pământ vorbind ca tot omul călător, ,ei ştiu ce", şi dau peste tot felul de indivizi. Într-o zi, în urma lor apare un rus îmbrăcat în ostaş cam jerpelit şi de o voioşie suspectă, cel puţin în ochii Sfântului Petru (sfânt-sfânt, dar păstrând slăbiciuni şi temeri omeneşti, ca unul păţit cândva, în vremuri de mult uitate): ,Doamne ş...ţ ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să aibă harţag şi să ne găsim beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală." Învăţătorul însă cunoaşte omul dincolo de înfăţişare şi îi explică lui Petru ca unui discipol mai domol la înţelegere: ,De drumeţul care cântă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv ş...ţ Adu-ţi aminte, Petre, de câte ori ţi-am spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia cerurilor". Demonstraţia că Ivan e un drept se face pe loc, căci ostaşul îşi dăruieşte, biblic, ,toată averea", în valoare de două carboave, sfintelor feţe deghizate în cerşetori. După ce i-a dovedit empiric, lui Petru, ipoteza mai înainte enunţată, Dumnezeu se dezvăluie lui Ivan, spunându-i pe nume, şi-i dă înapoi banii primiţi. Dreptul drumeţ nu se sfieşte să ceară, la fel de necugetat ca păcătosul Toderică, îndeplinirea unei dorinţe omeneşti-prea-omeneşti, blagoslovirea raniţei, iar Dumnezeul lui Creangă, i-o îndeplineşte zâmbind la fel ca Dumnezeul lui Negruzzi.



Pe ce zâmbeşte atât de des Dumnezeu în poveştile noastre e simplu de spus. În imaginarul popular bunădispoziţia vine de la Domnul, iar mohoreala de la dracul, optimismul e divin, pesimismul diabolic. În Povestea lui Stan Păţitul, în pădure se strârneşte ,un vifor cumplit", o vijelie de ,să nu scoţi un câne din casă, dar încă om!". Adică tocmai când ,dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să perzi răbdarea şi, fără să vrei te vâră în păcat". Deşi vremea e ,mânia lui Dumnezeu", gestionarea ei e treaba lui Scaraoţchi care-şi trimite slugile pretutindeni ,să vâre vrajba între oameni şi să le facă pacoste". Cum drăcuşorul Chirică, lipsit de experienţă, dă peste un drept, Stan, din aceeaşi plămadă cu Ivan, el îşi ratează misiunea, căzând singur în groapa păcatului pregătită altuia.

Mohorât şi obraznic, deci diabolic, e şi ţăranul întâlnit pe câmp de Hristos şi Sfântul Petrea în Povestea Poveştilor, probabil cea mai dură şi mai necanonică reprezentare a ideii că lui Dumnezeu nimic din ce-i omenesc nu-i e străin. Râsul din poveste transcende limitele umane şi devine lecţie dată omului de către Dumnezeu. Nu răzbunare divină, ci numai lecţie. Aici Sf. Petrea, în rolul lui consacrat de elev cam dogmatic, respectând mai mult litera decât spiritul învăţăturii lui Isus, e speriat, nu de omul întâlnit, ci de Domnul însuşi, şi ,nu-şi putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu vorbise Mântuitorul aşa de buruenos". Dar Domnul vorbeşte în aşa fel ca omul să-l audă, iar mai târziu, când îşi va aminti de ,blagoslovenia" lui, să-i prindă tâlcul.



Desimismul e o însuşire drăcească şi în proza lui Caragiale. Într-o schiţă din 1893, O invenţie mare, Aghiuţă vine într-o duminică la Dumnezeu şi discută ,omeneşte", exact ca Mefisto cu Dumnezeu în Faust, Prologul în cer. La Goethe, Domnul suportă de la Mefisto doar reproşuri; despre Dumnezeu, căruia-i vorbeşte cu familiaritate dar şi cu respect, spune că nu mai ştie să râdă ca altădată, iar despre om, Mefisto afirmă că ,E-asemeni, de-mi permiteţi, unei goange" care ,prin baligi îşi tot vâră nasul". Dumnezeu remarcă o trăsătură mefistofelică: ,Vii pururi să cârteşti? Pe lume / Nimic să-ţi placă nu-i cumva?" (trad. Mihail Nemeş). Iar diavolul goethean dă un răspuns surprinzător: nu numai că nu-i place nimic din ce-i omenesc, dar a ajuns să-i fie atât de milă de oameni încât nu vrea să-i mai chinuiască ,anume" şi el. (Alte timpuri!) Caragialianul Aghiuţă vine la Dumnezeu tocmai duminică, adică de ziua Domnului şi-ncepe să ponegrească lumea ,toată-n tot" cu ton de Mefisto goethean în variantă pipărat-balcanică: ,Doamne! Ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?... Nu-i vezi Sfinţia-ta ce secături sunt? Dă-mi-i mie odată şi te mântuie cu ei! Păcat de grija Sfinţiei-tale: sunt răi şi proşti!" Dumnezeul lui Caragiale replică şi el, ca Dumnezeul lui Creangă, într-un limbaj care să fie inteligibil interlocutorului: ,Cum au să fie proşti, bre! Dacă i-am făcut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! Ai?" Iar dracul, insinuant şi onctuos: ,I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare Sfinţiei-tale!" Dacă Dumnezeul goethean vede în Mefisto un cârtitor, Dumnezeul caragialian vede în Aghiuţă un defetist, un temperament atrabilar, un sceptic nemântuit: ,Taci şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!!... Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?...Cum sunt proşti ?... Eu nu-i văz proşti!" La care Aghiuţă vine cu argumentul: ,Nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme printre ei..." În schimb el, Aghiuţă, îşi face veacul printre oameni, ,ziua şi noaptea, nelipsit, nici în somn nu-i las... Cine-i creşte ? Cine-i îngrijeşte? Cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti ?" În cerul goethean discuţia se termină cu un pariu pus de cei doi interlocutori pe sufletul lui Faust. În cerul bucureştean Sâmpietru îl alungă pe Aghiuţă fără multe vorbe: ,Cară-te cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană!". Iar ,bietul Aghiuţă" ca să-şi dovedească temeinicia pesimismului se duce la Herr von Gutenberg şi-i dă o idee. Se ştie care şi se ştiu şi consecinţele. Tiparul este, se pare, un pariu între Dumnezeu şi diavol. Depinde de fiecare scriitor cine-l câştigă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara