Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica Plastică:
Dunărea, între liant cultural şi handicap de Pavel Şuşară

Înainte de 1989, România trăia iluzia libertăţii raportîndu-se în mod absolut şi exclusiv la vecini. Sudul trăgea cu ochii la bulgari, vestul la sîrbi, nordul la unguri şi estul la ruşi. A trage cu ochiul nu este aici doar o abstracţiune, un simplu generic pentru diverse curiozităţi, vagi şi ele, ci acţiunea concretă, dureroasă şi frustrantă de a încerca ieşirea din caverna lui Ceauşescu prin orientarea antenei de televizor pe azimuturile corespunzătoare şi prin dirijarea măruntele economii către produsele exotice ale micului trafic, ale negoţului primitiv de frontieră. Ceea ce lumea occidentală ne oferea atunci direct şi eficient erau doar cele cîteva posturi de radio, în principal Europa liberă şi BBC, de unde veneau informaţii adevărate, unde se făceau analize necruţătoare şi unde mecanismele răului erau permanent demontate şi privite microscopic pe toate părţile. În rest, datorită relaţiile politice directe ale marilor cancelarii europene cu regimul lui Cauşescu şi cu el personal, încurajările erau doar amăgiri, un fel de energizant pentru răbdare şi de afrodisiac pentru speranţă.

De ascultat, ascultam aşadar, cu sfinţenie, posturile de radio occidentale, aceste nuclee de informaţie reală şi modele de gîndire liberă, care erau, într-un fel, chiar exponentele noastre din afara sistemului, forme atipice de opoziţie şi de acţiune politică, dar de privit, priveam televiziunile vecinilor, şi de cumpărat, cumpăram tot de la ei. Cumpăram capsatoare pentru borcane, ţigări BT şi castraveţi de la bulgari, Vegeta, ceasuri electronice şi ţigări Wikent de la sîrbi, cosmetice şi anticoncepţionale de la unguri, măsline, cafea, unt vrac, stafide şi aparate de radio Selena, pentru Europa liberă, de la ruşi, de fapt de la basarabeni şi de la ucrainieni. La urma urmelor, cine nu stătea pe graniţă, mai exact pe liziera Dunării de-a lungul traseului Vest, Sud, Sud-Est, era literalmente suspendat din punct de vedere informaţional, iar cine nu avea neamuri pe lîngă frontieră bea nechezol pînă intra în spital şi vedea guma de mestecat doar în secvenţele de pe stadioane. Pînă şi Marea Neagră devenise un fel de cîmp al reveriei pe care ne exersam psihologic îndemînarea de a proiecta libertatea ca orizont vast, ca spaţiu incomensurabil, dar şi ca drum explicit către Istambul. După 1990, totul s-a schimbat brusc şi definitiv. Lumea şi civilizaţia europeană, alături de structurile euro-atlantice, s-au transformat radical şi au devenit, peste noapte, realităţi determinate şi ţinte legitime într-o enormă aspiraţie către normalitate şi adevăr. Celor 2 ore de televiziune românească li s-a mai alăturat cifra 4 şi, dacă tot s-au făcut 24, am văzut acolo de toate, de la măceluri în direct la provocarea măcelurilor prin televiziune, de la reanimări, spălări publice de biografii şi pînă la tot ce-şi dorea, mai mult sau mai puţin explicit, ochiul nostru lacom şi abstinent. Vechile antene, confecţionate clandestin prin fabricile sufocate de marfă nevîndută, au ruginit lent, privind melancolice în direcţii vetuste, castraveţii, guma de mestecat, cosmeticele, cafeaua şi Vegeta au început să se găsească pe toate drumurile, iar bieţii noştri vecini, ale căror capre erau privite pînă nu demult cu invidie, măcar pentru singurul motiv că nu-şi exhibau rîia, au devenit, la fel de rapid, simple fatalităţi geografice. Ungurii au devenit revanşarzi, sîrbii au intrat sub dictatură, bulgarii au început să ne sufle de la Koslodui, direct în ochi, aerosoli radioactivi, moldovenii s-au dovedit rusofili, ucrainienii naţionalişti, iar Marea Neagră poluată şi inaccesibilă în sezon din pricina preţurilor mari. În cei nouăsprezece ani de zile care au trecut de la revoluţie, alungiţi spre Europa ca personajul lui Creangă în căutarea fetei împăratului Roşu, ascunsă tocmai pe partea cealaltă a Lunii, nu am avut nici un eveniment cultural semnificativ care să ne reconecteze la zonă, care să redeschidă, în cazul în care ele au fost cu adevărat deschise vreodată, căile de reală comunicare cu vecinii. Dunărea a încetat şi ea să mai fie acel sinistru poligon de tragere în ţinte vii pentru grăniceri şi mormînt fluid pentru aventurierii fără noroc, transformîndu-se patetic într-un drum al petrolului, într-un mare ceremonial economic născut din embargoul impus Serbiei. De altfel, cuvîntul embargo îşi schimbase el însusi înţelesul, transformîndu-se, dintr-o abstracţiune comercialo-juridică, într-un fapt concret, cum ar fi denumirea unei meserii. A face embargoul avea, atunci, oarecum aceeaşi semnificaţie cu a culege căpşuni în accepţiunea actuală.

Cu excepţia Ungariei, mai tentantă prin apropierea sa de Occident şi al cărei model l-am fi urmat dacă am fi avut resurse, şi de Moldova, al cărei statut este cu totul particular, care au avut, în cadrul unor schimburi culturale oficiale, o prezenţă mai consistentă în spaţiul românesc, în perioada amintită nu s-a organizat nici măcar o singură expoziţie reprezentativă de artă bulgărescă, de artă sîrbă sau ucrainiană. Faptul că Miloşevici se transformase într-un ucigaş al propriului popor şi devenise un atavism al sălbăticiei într-o lume care aspira la concordie, că bulgarii ne-ar fi competitori pe treseele integrării europene sau că ucrainienii şi-au însuşit Insula Şerpilor este o chestiune care se discută într-un cu totul alt plan şi ea nu trebuie să blocheze circulaţia valorilor artistice, apropierea culturală şi chiar integrarea zonală ca premisă a celei europene şi globale. Noi îi cunoaştem foarte bine pe bulgarii occidentali, de la Canetti la Todorov şi de la Kristo la Kristeva, îl cunoaştem pe Markov ca victimă a umbrelei (bulgărească şi ea), dar pe artiştii plastici, pe poeţii şi pe scriitorii bulgari de la doi paşi nu-i cunoaştem deloc şi nici nu dăm prea multe semne de nelinişte din această pricină. Pe scriitorii şi pe artiştii contemporani sîrbi îi ştim tot în măsura acreditării lor în Occident, Kis, de exemplu, Pavic sau Marina Abramovici, sau prin participarea lor nemijlocită la viaţa culturală românească, Adam Puslojici sau Vasko Popa, în vreme ce peste ceilalţi se lasă o tăcere similară cu aceea care se aşterne şi deasupra Ucrainei. Iar în această perspectivă, Dunărea, cea care a stimulat discursuri culturale fascinante, de la peisagistica riverană, pînă la muzica central europeană şi la Danubius-ul lui Magris, pare mai curînd un reper al precauţiei, un factor de separaţie, şi mult mai puţin un liant simbolic între secvenţe ale civilizaţiei europene care se ignoră suveran, poate tocmai pentru că sînt atît de apropiate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara